Sufar de "orfanism"

De în Despre viata 25 aug 2011
Prima oara s-a manifestat cand nu a mai sunat telefonul si nu am mai auzit intrebarea:”ai ajuns cu bine la servici?” In fiecare zi, ani buni, acest telefon era prezent in diminetile mele, si desi nu-i intelegeam rostul, totusi m-ar fi ingrijorat lipsa lui.
Apoi au urmat zilele in care deschideam usa casei si nu am mai auzit:”ai venit acasa,Mihailuta?” Si asa s-au acutizat simptomele  “orfanismului”.

Vine o vreme cand, cea mai importanta fiinta din viata noastra, MAMA, se retrage din viata noastra, discret, dar mai ales definitiv, urmand ciclul firesc al lucrurilor. Multumesc celui de sus, asta mie mi s-a intamplat cand deja eram om in toata firea, dar cred ca as fi multumit si mai mult daca nu s-ar fi intamplat.

Au trecut deja doi ani si desi sunt constienta ca ar fi fost imposibil altfel, nu-mi pot umple golul din fiinta-mi ce se simte trunchiata. Privind in urma, ma cert pentru atatea clipe carora le-am risipit valoarea. Poate parea platitudine, dar cat de dureros este faptul ca estimam cu adevarat just doar in momentul in care nu mai avem. Sigur ca nu m-ar mai revolta intrebari de genul: ai mancat, ti-ai pus caciula, de ce bei apa asa rece, de ce stai in curent?

Ar fi extraordinar sa ma mai simt copilul cuiva, sa mai simt acea grija exagerata , de care ma simteam de-a dreptul jignita la cei 50 de ani ai mei.

Of, doamne cum am putut sa simt asa, cum ma putea enerva ceva care nu era decat dragoste in forma cea mai pura? De ce n-am primit-o cum trebuie, cu toate onorurile ce se cuvin ? Unde sunt, a cui sunt?
Cordonul ombilical a disparut printr-o operatie mult prea dureroasa. Privesc speriata in jur, si-mi spun : sunt doar un orfan fara sanse la adoptie!    
Tag-uri: , ,
loading...
Ti-a placut acest articol? Urmareste-ne si pe FACEBOOK

Adaugă un comentariu 15

Intră în contul tău sau înregistrează-te pentru a posta un comentariu.

a1884 (10.12.2012, 12:28)
inteleg perfect, chiar daca mama mea inca traieste am pierdut anul acesta cea mai importanta persoana din viata mea, sotul meu, si el avea intotdeauna aceeasi grija fata de mine la fel ca mama. Imi lipseste f mult, si imi lipseste sa ma sune, sa ma intrebe f des ce fac sa ma auda chiar daca nu are ceva deosebit sa-mi povesteasca. Dupa ce l-am pierdut pe el mi-am dat seama ca a ramas mama care ca si el e capabila sa-mi ierte orice si ma suna doar ca sa-mi auda vocea. In trecut asemenea actiuni ma enervau, acum am inceput sa le apreciez....pt unii din pacate e prea tarziu.....
Răspunde-i
ramona draghici (17.09.2011, 16:53)
Chiar azi si mai inainte de a citi aceasta pagina din blog am vorbit cu o veche si draga prietena,pe care o uitasem "in suflet"..dupa ani buni ne-am regasit pe mess..am vorbit putin dar multe,multe dar totusi atat de putin..mi-a spus k anul trecut i-a decedat mama..am fost foarte surprinsa gandindu-ma tot timpul oare cum este?oare cat de mult sufera?oare cum isi poarta durerea in suflet zi de zi,facand acelasi lucruri obisnuite din viata unui om,oare cum simte acel zambet involuntar?cum poate sa mai povesteasca k ii vine greu,ca nu stie ce sa creada ?dar incearca sa se obisnuiasca cu ideea?oare cum e sa te obisnuiesti cu ideea? si in amortirea acestui gand pe care il vroiam departe de mine,ma puneam in locul ei si ma gandeam...viata oricat de frumoasa e,este grea..imi dau seama k indiferent de varsta pe care o ai nu e niciodata prea tarziu sau prea devreme de a pierde pe cineva drag..
Răspunde-i
Lia (30.08.2011, 18:43)
Fiecare e dator cu o moarte...,dar mult mai normal si firesc ar fi ca parintii sa fie inmormantati de copii... si nu invers ! Destinul nu lucreaza cu elemente logice...
Răspunde-i
Mihaela Neacsu (30.08.2011, 10:16)
Draga Lia pentru o femeie copilul si mama sunt pierderi marcante,sunt dureri care recidiveaza si care nu au antidot:din pacate cuvintele nu au puteri tamaduitoare!
Răspunde-i
Mihaela Neacsu (30.08.2011, 10:16)
Draga Lia pentru o femeie copilul si mama sunt pierderi marcante,sunt dureri care recidiveaza si care nu au antidot:din pacate cuvintele nu au puteri tamaduitoare!
Răspunde-i
Lia (29.08.2011, 20:44)
Ti-am citit "durerea" din ziua "aparitiei".....NU am stiut ce sa "comentez". caci uneori cuvintele nu-si au rostul.... Stau de cateva zile si ma gandesc cum as putea sa-ti spun ca mama si tata traiesc, sunt doi batrani plini de energie,sanatate si orgolii...iar eu de 17 ani imi plang fiul,calator in univers....Care durere-i mai mare, mai crunta, mai devastatoare si de nesuportat !? "Operatiile" destinului sunt dureroase !
Răspunde-i
MANUELA NICHITA (29.08.2011, 11:54)
ar fi minunat daca persoanele dragi ar fi NEMURITOARE!!! si sunt .. dar doar pentru sufletele noastre daramate :(( pentru ca pentru ele ... viata a luat sfarsit si nu mai poate reveni niciodata :((
Răspunde-i
Mihaela Neacsu (26.08.2011, 14:44)
Nicusoara, te mai astept la citit!
Răspunde-i
Mihaela Neacsu (26.08.2011, 14:42)
Draga Oana, copilul din mine este la fel de prezent chiar si acum la 50 de ani, pentru ca el este cel care mi-a luminat drumul cand priveam mirata lumea.Multumesc ca ai scris aici!
Răspunde-i
Mihaela Neacsu (26.08.2011, 14:42)
Draga Oana, copilul din mine este la fel de prezent chiar si acum la 50 de ani, pentru ca el este cel care mi-a luminat drumul cand priveam mirata lumea.Multumesc ca ai scris aici!
Răspunde-i
Mihaela Neacsu (26.08.2011, 14:41)
Draga Oana, copilul din mine este la fel de prezent chiar si acum la 50 de ani, pentru ca el este cel care mi-a luminat drumul cand priveam mirata lumea.Multumesc ca ai scris aici!
Răspunde-i
mihaela neacsu (26.08.2011, 13:55)
Luminita, pierderea singurei fiinte irepetabile din viata noastra, trezeste un soi de durere aparte,unica daca vrei si un fel de razvratire in fata neputintei, indiferent cand ni se intampla; cert este ca am ajuns la concluzia ca aveam mare dreptate, cand copil de o schiopa fiind, am hotarat ca normal ar fi ca mamele sa fie NEMURITOARE.
Răspunde-i
luminita nita (26.08.2011, 13:36)
Poate orfanismul tau e deocamdata acut ! Al meu e cronic ...Te-ai trezit la 50 de ani fara sanse de a mai fi adoptata , dar eu , eu de ce am simtit asta atat de tanara ? Stii cum e cand nu te mai mangaie pe frunte mana aceea calda si ocrotitoare ,cum e cand problemele pe care alta data le stiai ca si rezolvate , te apasa si nu gasesti solutia salvatoare niciunde, cum e cand dimineata nu se mai deschide usa si nu te mai striga nimeni :,,hai fetita mamei , hai , ca e cafeluta calda !''
M-am simtit zile , luni , ani intregi in deriva , abandonata si neajutorata .Am cautat-o cu infrigurare peste tot , seara adormeam cu ea in gand si o visam langa mine , ii simteam mirosul , daca iti vine sa crezi ...mama mirosea intr-un fel anume ...i-am mai pastrat cateva lucruri in dulap, iar cand simt ca dorul ma copleseste , il deschid si astept ca mirosul sa-mi inunde simturile , inchid ochii si ...mama e langa mine . Ma amagesc numai .Si tot ce eu mi-as fi dorit sa mi se intample , revars asupra fiului meu .Se spune ca toate ranile se vindeca in timp. Poate...cand o sa se mai cicatrizeze , o sa va spun , deocamdata, ma pansez...si ma DOARE ...atat de tare , incat va doresc sa va inbolnaviti cat mai tarziu de ,,crunta'' boala , de care eu sufar !
Răspunde-i
oana-camelia paun (26.08.2011, 12:24)
Viata ,cel mai de pret dar al omului, este sau ar trebui sa fie ptr fiecare din noi doar o succesiune de intamplari frumoase alaturi de cei si de cele pe care ii simtim aproape .Mama unica si singura fiinta care ne da viata este unul din parintii in jurul caruia se deruleaza copilaria fiecaruia dintre noi .Din pacate toate aceastea sunt trecatoare iar oamenii sunt muritori. Vine vremea cand viata ne incearca si cu lucruricare am dori nici in ruptul capului sa se intample si ma refer la despartirea ptr totdeauna de unul sau ambii parinti de un frate /sora sau de cineva drag .Una din greselile multora dintre noi este ca de cele mai multe ori nu pretuim oamenii la justa lor valoare atunci cand ei traiesc si ne dam seama de asta dupa ce nu mai sunt .Acest lucru il traieste cu tristete si nostalgie si semnatara articolului intr-un mod plastic si expresiv ,ca o intoarcere in timp ,ptr ca oricat am fi de batrani ptr parintii nostri tot copii ramanem .
Răspunde-i
Nicusoara Dumitru (26.08.2011, 07:42)
Ai mare, mare dreptate! " Sunt doar orfan fara sanse de adoptie", frumos spus!
Răspunde-i
Spune-ţi părerea
Alte articole din Despre viata

A căzut un măr

12 iul 2018 1

Eu ii vreau,ei nu ma vor!

29 noi 2013 19

Tu ai o Raluca?

5 sep 2013 4

Sufar de "orfanism"

25 aug 2011 15

Rascrucea intre DA si NU

10 aug 2011 5

Unde ne sunt femeile ?

25 mai 2011 7

Pacatul nepasarii

23 mai 2011 8
Cele mai citite

Newsletter

Cele mai comentate
Felicitari pentru femei deosebite
-3°
Bucuresti
-2°
Bucuresti-zona centrala
-5°
Bucuresti-zona periferica
-4°
Alba Iulia
-3°
Alexandria
10°
-2°
Arad
-3°
Bacau
-2°
Baia Mare
-5°
Bistrita
-2°
Botosani
-3°
Braila
-5°
Brasov
-2°
Buzau
-3°
Calarasi
-4°
Cluj-Napoca
Constanta
-4°
Craiova
-5°
Deva
-3°
Drobeta-Turnu Severin
-4°
Focsani
-2°
Galati
-3°
Giurgiu
-2°
Iasi
-8°
Miercurea Ciuc
10°
-2°
Oradea
-3°
Piatra Neamt
-2°
Pitesti
-4°
Ploiesti
12°
-3°
Resita
-3°
Rimnicu Vilcea
-2°
Satu Mare
-6°
Sf. Gheorghe
-6°
Sibiu
-4°
Slatina
-4°
Slobozia
-4°
Suceava
10°
-2°
Timisoara
-4°
Tirgoviste
-6°
Tirgu Jiu
-4°
Tirgu Mures
-1°
Tulcea
-3°
Vaslui
-3°
Zalau
17 sep