Apoi au urmat zilele in care deschideam usa casei si nu am mai auzit:”ai venit acasa,Mihailuta?” Si asa s-au acutizat simptomele “orfanismului”.
Vine o vreme cand, cea mai importanta fiinta din viata noastra, MAMA, se retrage din viata noastra, discret, dar mai ales definitiv, urmand ciclul firesc al lucrurilor. Multumesc celui de sus, asta mie mi s-a intamplat cand deja eram om in toata firea, dar cred ca as fi multumit si mai mult daca nu s-ar fi intamplat.
Au trecut deja doi ani si desi sunt constienta ca ar fi fost imposibil altfel, nu-mi pot umple golul din fiinta-mi ce se simte trunchiata. Privind in urma, ma cert pentru atatea clipe carora le-am risipit valoarea. Poate parea platitudine, dar cat de dureros este faptul ca estimam cu adevarat just doar in momentul in care nu mai avem. Sigur ca nu m-ar mai revolta intrebari de genul: ai mancat, ti-ai pus caciula, de ce bei apa asa rece, de ce stai in curent?
Ar fi extraordinar sa ma mai simt copilul cuiva, sa mai simt acea grija exagerata , de care ma simteam de-a dreptul jignita la cei 50 de ani ai mei.
Of, doamne cum am putut sa simt asa, cum ma putea enerva ceva care nu era decat dragoste in forma cea mai pura? De ce n-am primit-o cum trebuie, cu toate onorurile ce se cuvin ? Unde sunt, a cui sunt? Cordonul ombilical a disparut printr-o operatie mult prea dureroasa. Privesc speriata in jur, si-mi spun : sunt doar un orfan fara sanse la adoptie!
De ce numai despre ele si despre noi nu?
Rascrucea intre DA si NU
