Femeia din fata mea ura foarte mult. Pare banal, dar nu imi venea nimic altceva in minte. Ura si venin, neascunse de nimic, eliberate intr-un context terapeutic. Isi ura nora. Din tot sufletul ei. Ii ura inaltimea, talia, parul, hainele, serviciul, copiii, prezenta, faptele, vorbele, intr-un cuvant…totul. Nimic nu ii placea.
Cuvintele care se repetau erau durere si furie.
Atunci mi-am dat seama ca de fapt mama soacra asta simtea. Durere si furie.
Durere in fata singuratatii, a faptului ca i-a fost furat fiul, de catre cineva mai tanar, mai frumos, mai in putere. Durere ca aceasta femeie a mai avut si tupeul sa nasca copii, dovada clara a unei legaturi fizice incontestabile. Durere ca acum, ea mama, cea care odata era in rolul de fiinta unica, zeita pentru baiatul ei, acum e data la o parte. Este pe locul doi. Nu mai conteaza. Cea care conteaza este aceasta straina frumoasa si tanara venita parca anume sa ii arate mamei oglinda tulburata de trecerea timpului si apropierea iminenta a mortii.
Cat de pregatite suntem noi ca femei, tinere, mame, atotputernice, unice, sa cedam acest loc? Sa ne lasam fiica sa ne ia locul si fiul sa ne fie furat de alta. Cat de mult putem sa ne asumam destinul nostru propriu, independent de cel al copiilor nostri? Cat de mult am reusit oare sa fim noi insine independenti de parintii nostri?
