Care ar fi raspunsul la aceasta intrebare daca ne gandim ca in unele epoci copiii erau sacrificati zeilor si acest lucru nu numai ca nu scandaliza dar era valorizat ca pozitiv, sau ca in unele culturi casatoria fetei se face dupa anumite reguli stabilite de catre parinti. Este dificil sa definesti ceea ce inseamna un “parinte bun” sau sa iti iei responsabilitatea de a afirma in fata familiei sau a comunitatii ca un parinte “nu este bun”.
Poate ca o calitate importanta a adultului si implicit a unui parinte, ar fi abilitatea de a percepe copilul in mod realist. Dar cat de mult poti face acest lucru, daca tu ca adult nu te poti percepe pe tine insuti in mod realist, daca nu iti cunosti reactiile si motivatiile sau daca tu ca parinte esti de fapt un “copil mare”. M-am intalnit adesea cu parinti care afirma ca un copil se comporta “anume asa”, “anume vrea sa fie rau”, “anume vrea sa ne innebuneasca”. Nu reusesc sa isi dea seama daca copilul este trist sau suparat. De multe ori, copilului i se atribuie calitati negative ale altei persoane “esti la fel de rau sau de egoist ca tatal tau”. Aceste reprosuri pot fi prezente tot timpul sau doar in urma unei crize. Copilul este definit ca “rau”, “prost”, “blestemat” ceea ce face ca acesta sa nu mai aiba incredere si respect fata de sine. I se inoculeaza ideea ca este rau si ca face rau, ca plange nu pentru ca are o nevoie ci pentru ca anume vrea sa faca rau mamei. Aceste scene ma fac adesea sa ma intreb care este adultul in familie sau ma fac sa ma gandesc la o scena intre copii si nu la o scena intre un adult si un copil. Copilul nu este vazut ca un copil, cu etapele sale de dezvoltare, cu nevoi speciale ci este perceput ca o fiinta independenta psihic, cu reactii adulte si cu nevoi adulte.
In alte cazuri, parintii sunt prea preocupati de lumea lor interioara si de propriile lor nevoi pentru a mai avea grija si de un copil. Acesta este vazut ca un fel de “anexa”: daca parintelui ii este foame trebuie sa manance si copilul sau daca parintelui nu-i este foame de ce i-ar fi copilului. Nu realizeaza ca si copilul are sentimente si nevoi personale, independente.
In alte cazuri, mult mai grave, am intalnit parinti care nu accepta ca este responsabilitatea adultilor sa aiba grija de copil si nu invers, care asteapta mereu ajutor, intelegere, liniste de la copil. Daca ei nu au fost ajutati niciodata de catre proprii parinti, asteapta acest lucru de la copilul pe care l-au conceput. Copiii devin, astfel, niste mici adulti. La varste mici au deja dezvoltate abilitati casnice si de supravietuire. Stiu sa aiba grija de ei insisi si de cei din jur. Este copilul “cu functii terapeutice” care nu mai are voie sa fie copil fara sa fie acuzat de nerecunostinta si de lipsa de respect.
Pe aceeasi linie, se incadreaza si asteptarile nerealiste privind colaborarea copilului. Copilul trebuie sa se comporte asa cum doreste parintele, sa nu se abata de la nici o norma si sa execute treburile cu siguranta si cu perfectiune. Se asteapta sa intretina o curatenie si o ordine perfecta, sa stea linistit, sa nu faca zgomot, sa isi ajute parintele cu competenta la treburile casnice. Aceste asteptari sunt prea mari pentru varsta copilului si prea rigide. Parintii frustrati si educati ei insisi intr-un sistem spartan, isi revarsa mania asupra copilului. Daca nu reuseste sa se ridice la inaltimea asteptarilor este repins si atacat verbal si fizic aceste practici facand parte din cele care ar trebui sa educe un copil sa devina "integru". Lipsa abilitatilor declanseaza un potop de furie si esecul duce la respingere. Copilul invata ca educatia se face prin forta, ca performanta se face prin forta si ca daca va vrea sa obtina ceva va trebui sa dea dovada de duritate. Daca nu va reusi inseamna ca este incapabil.
Parintele “suficient de bun” este cel care incearca sa se angajeze pozitiv in relatia cu copilul, sa-l inteleaga, sa-l accepte si sa-l stimuleze. Gandurile, sentimentele actiunile trebuie sa aiba o baza realista. Dar este greu sa incerci sa intelegi o alta persoana sau un copil, daca tu insuti ca adult ai experiente de viata care te pun in imposibilitatea de a accepta un alt sistem de valori sau o raportare realista la propriul tau copil.
Relatia stabilita intre copil si parintele sau se presupune ca este o relatie de baza, premiza a normalitatii. In acest context, violenta apare ca un fenomen care scapa normalitatii. Cauzele multiple si variate se bazeaza in special pe lipsa comunicarii si a intelegerii, pe existenta dificultatilor in a transmite si in a decoda mesaje in relatia parinte copil sau pe anumite restrictii din mediu care bruiaza aceasta comunicare. O schema a relatiei “ideale” presupune: adultul care are capacitatea de a proteja copilul si de a-i asigura conditiile de crestere si de dezvoltare, un copil care are abilitatea instinctiva de a cere ingrijire parintelui, de a-si exprima emotiile, placerea sau displacerea, capacitati ale parintelui de a anticipa dorintele copilului, capacitati ale copilului de a raspunde pozitiv ingrijirii oferite de catre parinte, existenta in familie de resurse emotionale si materiale care sa asigure un climat linistit si cat mai lipsit de situatii conflictuale sau stresante.
