Serbarea de sfarsit de an

Mai tineti minte serbarile scolare? Cu cantece, cu dans, cu costume, cu prajiturele, scaune, parinti si multe multe emotii? Era o atmosfera de sarbatoare si un moment special in care copii si parinti erau impreuna si se bucurau de aceste clipe.

Zilele acestea am vazut multi copii venind de la serbare si tot zilele acestea am auzit multi parinti care nu s-au putut bucura de serbare. Pentru ca nu totul a iesit asa cum se asteptau. Adica, copilul nu s-a descurcat.

Copilul a plans, a uitat poezia, a spus prea incet sau nu a spus deloc, nu s-a implicat, a refuzat sa cante, s-a inrosit... Parintii sunt adesea uimiti, suparati, neincrezatori si mai ales nu reusesc sa inteleaga ce s-a intamplat, de ce alti copii au putut si copilul lor nu.

Copilul este certat, intrebat, i se reproseaza ca nu s-a descurcat sau vede pur si simplu dezamagirea pe fata parintilor. Insa adeseori suferinta lui si cea a parintilor nu ajung sa se intalneasca si nu vorbesc impreuna despre ce au simtit, despre ceea ce s-a intamplat.

Parintii sunt tristi, copilul plange. Parintii sunt suparati, copilul este pedepsit. I se iau jucariile sau nu mai pleaca in excursie. A fost obraznic si neascultator si nu a invatat suficient de bine poezia. Sau si mai rau, i-a facut de ras in fata celorlalti parinti.

Oare cum apare acest esec si ce simte copilul care plange la serbare?

Serbarea si orice aparitie in fata parintilor este un moment incarcat de tensiune si de presiune pentru copil care isi doreste foarte mult sa fie la inaltimea asteptarilor si parintii sa fie foarte mandri de el. Insa adeseori aceasta serbare se transforma intr-o competitie si copiii isi doresc rolul principal, cel mai frumos, cel mai lung etc.

Aceasta competitie apare din dorinta de a impresiona dar si de a raspunde unor investiri anterioare ale parintilor “tu poti cel mai mult”, “tu esti cel mai bun”, “trebuie sa vrei mai mult”, “trebuie sa fii primul”. Dorinta de a reusi imprima copilului nevoia de a fi perfect si mai ales teama de a nu gresi.

De ce avem nevoie ca serbarea sa fie un instrument de masura a aprecierii noastre? Cat de mult impovareaza copilul cat va cantari la final prestatia sa pe aceasta scala a noastra? Putem sa ne bucuram de ceea ce el poate sa ne arate si oare putem sa ne incredem in ceea ce el stie sa spuna? Dar mai ales ii putem arata ca sunt alaturi de el oricum ar fi?