Am ajuns sa fug dupa maxi-taxi desi citisem undeva ca e cea mai mare jignire adusa propriei imagini sa te apuci sa alergi dupa autobus, oricat de grabita ai fi. Si am reusit sa intru la curs dupa profesorul Mircea Ghorghiu care in anul intai a fost asistentul profesoarei Adriana Popovici. Si mi-am luat un dus serios, mi-a crapat obrazul de rusine, m-a facut de ras in fata clasei – si pe buna dreptate.
Am descoperit ulterior ca exact acelasi lucru i s-a intamplat si lui Stanislavski, parintele actoriei moderne – patzanie despre care de altfel povesteste in lucrarea sa care e nelipsita din biblioteca oricarui actor din tara si din lume. Am inteles ca din momentul in care apartin unei colectivitati nu-mi mai apartin mie in totalitate. Am inteles ca trebuie sa fiu extrem de atenta cu timpul meu si sa fiu punctuala pentru a nu tine pe loc o intreaga echipa daca nu reusesc sa vin la timp.
Am absolvit in 2008 si mi-am luat si licenta in acelasi an. Iar in toamna fara sa mai stau mult pe tanjala, m-am mutat in Bucuresti pentru a-mi duce la bun sfarsit ceea ce visasem de ani de zile – dar despre asta voi povesti cu alta ocazie.
Ce vreau sa mentionez in continuare e ca e mult mai greu intr-un oras ca Bucurestiul sa reusesti sa fii punctual. Mai ales pentru o persoana extrem de activa pentru care “time is money” nu e doar o zicala ci e un imperativ care intinde nervii la maxim si te poate aduce de mii de ori in pragul infarctului intr-un trafic ca cel din Bucuresti.
A fi punctual inseamna a-ti sacrifica cel putin o ora din timpul tau in drum spre locul de intalnire. Iar cand in aceeasi zi ai mai multe intalniri, e aproape de domeniul fantasticului sa fii prezent la fix la toate acele intalniri. De multe ori punctualitatea e o chestiune care spune foarte mult despre caracterul unui om si de multe ori esti considerata o persoana neserioasa daca nu reusesti sa vii la timp. Nu-i pasa nimanui cat de greu e sa reusesti sa vii la timp si cat de multe alte lucruri ai putea sa faci in timpul pierdut pe drumul catre intalnire.
Marturisesc ca imi place sa fiu punctuala. Am o obsesie in a-mi calcula timpul de asa natura incat cel cu care ma intalnesc sa isi regleze ceasul dupa mine daca se poate. Iar cand e vorba de echipa e cu atat mai important pentru mine sa nu intarzii.
Nu intereseaza pe nimeni ca a fost accident in trafic, nu intereseaza pe nimeni ca i s-a facut pisicii rau si ca ai dus-o la doctor – glumesc, fireste – daca nu ai ajuns la timp o intreaga echipa a pierdut un start pozitiv al unei repetitii , spun pozitiv pentru ca , intraziind, ii jignesti pe cei care au reusit sa fie punctuali si trebuie sa te astepte pe tine ca se porneasca repetitia.
De fiecare data insa, chiar daca am avut satisfactia sa fi ajuns la timp, nu m-am putut abtine sa nu ma gandesc ca in orice ai face nu e important doar sa ajungi la capatul drumului , cat drumul in sine.
Si daca nu am reusit sa fac ceva, orice! – sa citesc ceva, sa ascult muzica sau sa stau de vb cu o prietena, am simtit ca am pierdut o jumatate din intreaga satisfactie pe care ar trebui sa o ai la finalizarea unui proiect …
Minciuna
De ziua barbatului
