Am avut relaxarea de a juca de parca nu detineam cartea killer. Si ori de cate ori eram suspectata , ascultam cu un zambet deschis “acuzatiile” jucatorilor, apoi ma aparam simplu, fara sa caut prea multe cuvinte in a convinge ca sa insala in ceea ce ma priveste. Nu am sarit la atac, nu am acuzat, am participat calma la joc si i-am “facut” pe toti. Am castigat jocul din prima , mergand relaxata spre victorie si amuzandu-ma de reactiile celor ce ieseau din joc, de shokul pe care il aveau cand isi dadeau seama ca de fapt eu am fost killerul. Eram in anul intai. Cand inca nu se finalizasera in mine schimbarile care se produc in studentii la actorie, acele schimbari care te transforma dintr-un om talentat , intr-un actor.
Se spune ca anul intai e anul cel mai frumos din facultatea de actorie. Anul jocurilor, anul “pasilor”, anul “darli-ba-ului”, anul…improvizatiilor. Trupul meu se modifica impreuna cu spiritul. Redescopeream respiratia primilor ani de viata, exercitiile de diafragma ma faceau sa ma sperii de propriul meu ras – izbucneam in ras la un volum mult mai mare decat de obicei si ma opream brusc, privind in jur parka cerandu-mi scuze pentru zgomotul provocat. Nu stiam ca antrenamentul acela dur chiar da roade si ca intr-adevar, chiar daca nu imi dau seama pe moment, eu am deveneam un instrument de vorbire menit sa fie auzit de oricine intr-o sala de spectacol.
S-a intamplat insa si acel lucru care a facut din “Killer” un joc pe care nu l-am mai putut juca niciodata cu aceeasi placere. Sau daca l-am jucat, nu am mai putut castiga daca eram desemnata killer- abandonam pur si simplu. Era acel exercitiu de improvizatie jucat de doi studenti, fiecare tragand de la catedra cate un biletzel cu o replica. Profesorul desemna pe cel care avea replica de inceput, iar celalalt trebuia sa conduca improvizatia de asa natura incat sa finalizeze exercitiul cu replica lui. Am jucat eu cu un coleg care avea replica de start “Te-am vazut in parc aseara cum te sarutai cu un barbat.” Imediat m-am crispat si deschisesem gura sa ma apar revoltata dar Mircea Gheorghiu – asistentul (doctorand pe vremea aceea) al doamnei profesor Adriana Popovici, – mi-a dat obligo sa recunosc ca e adevarat.
L-am privit de parka nu am auzit bine. Apoi mi-am privit partenerul de improvizatie si am replicat. “Ai vazut bine” dar vorbea gura fara mine pe moment. Vorbeam si incet-incet se puneau rotitele in miscare. Si ale mele dar si ale lui. Pentru ca daca pentru inceput el se afla pe pozitia acuzatorului iar eu incercam cu disperare sa ma apar, acum ,recunoscand “tradarea”, imi pregateam terenul de lupta, imi pregateam partenerul pentru niste adevaruri pe care imi doream sa le rostesc de mult timp. Iar partenerul s-a vazut nevoit sa primeasca niste “lovituri” care l-au pus serios pe ganduri.
A fost un exercitiu minunat. Un exercitiu care m-a facut sa gasesc Killerul nu neaparat un joc absolut lipsit de … virtuozitate ci pur si simplu Killerul a devenit acea componenta a actoriei asemanatoare cu obligatia unui avocat de a-si apara din toate puterile un client, chiar daca acesta este un ucigas cu sange rece. Acel exercitiu de improvizatie m-a facut sa imi perfectionez curajul de a spune lucrurilor pe nume, oricat de mult m-ar costa sa fac asta. Fiindca o gasesc ca pe o datorie a unui artist integru. M-am intrebat de multe ori ce caut in facultatea de actorie, care a fost cu adevarat scopul admiterii mele in acea institutie. As fi parasit din anul doi institutia daca nu as fi fost asigurata ca merita sa o termin nu doar pentru a avea o diploma de studiu superior artistic. Dar am capatat curajul de a-mi recunoaste partile vulnerabile din mine, de a mai descoperi in fiecare zi cate ceva despre mine , despre lumea mea interioara. Si am capatat o placere nebuna de a spune adevarul. Atat de nebuna incat realmente nu am mai putut juca killer niciodata. Sa stiu adevarul si sa-l ascund a devenit pentru mine o imposibilitate. Daca primeam cartea killer mi se urca sangele in obraji si ma enervam pur si simplu. Cand se hotara sa jucam killer , ma apucau toti dracii ! MI se parea o pierdere de vreme. Un joc de glezna inutil cand as fi vrut sa lucrez ore in sir daca mi se cerea asta pentru un exercitiu de improvizatie oricat de dur, oricat de greu. Minciuna a devenit din anul intai acel lucru care mi-a deschis ochii asupra unui aspect essential: certitudinea ca viata e prea scurta pentru a nu fi traita in adevar.
De altfel e o alegere pe care o facem fiecare. Sa alegi minciuna poate fi o solutie de moment, dar va veni si timpul cand adevarul va iesi la iveala. Atunci va fi momentul cand vei suporta tu insuti consecintele mincinii tale. Minciuna e o solutie temporara pentru a ascunde un adevar dureros. Cu cat gasesti mai devreme puterea de a scoate acest adevar la iveala, cu atat vei fi mai mandra de tine cand te vei privi in oglinda.
foto: Simona Andrei
Pasiune
Punctualitatea - un lux?
