La un moment dat insa cea de-a doua colega imi spune ca a primit un telefon de la o tipa care are si un caine . O, super, deja mi-era dor de Tontonel, pechinezul pe care il lasasem acasa. Aveam un feeling ca tipa cu catelul va fi exact ce ne trebuie ca sa intregim echipa. Am asteptat-o la metrou si mi-a facut o impresie buna de la prima vedere. Pe drumul spre apartament mi-a spus si ca e din Galati de origine. Wow, si mai bine. Am ajuns la apartament, i l-am aratat … da, era pur si simplu incantata. Am batut palma. “Stii”, zice usor fastacita,” nu stiu daca ti-a spus colega cealalta ca am si un caine.” “A, ba da, mi-a zis, nu e nici o problema, si eu am un caine acasa si chiar simt lipsa unui animalut de companie. Ce rasa e?” Colega zambi fastacita “Pittbull…”
Zambetul mi-a ramas agatat in coltul gurii ca un pantof in cuierul de haine. Dar nu puteam sa refuz, eram la capatul rabdarii. Prea mult am cautat o colega potrivita si, la o adica, nu e rau sa ai un pittbull in casa in Pantelimon . “Ok! Nu-i problema...” Colega a rasuflat usurata si m-a coplesit cu o gramada de asigurari ca e o catea super prietenoasa, nu e periculoasa, ca nu o sa regret ca am facut aceasta alegere. Daaa, daaa… nici o problema dar in inima se infipsese deja un cutit. Orice mi-ar fi spus ea despre acea catea …un pitbull nu e un pechinez. Pechinezul e simpatic, face galagie, sare, se agita, isi arata coltii … dar daca te musca un pittbul , ala esti!
Si a venit si ziua cand ce-a de-a treia colega s-a mutat in apartament. Si am cunoscut si …cateaua pittbull cu un nume pe masura: Artemis. Dumnezeule , ce nume!... dar avea dreptate. Era atat de simpatica. Imi placea cum isi misca sprancenele atunci cand se uita dintr-o parte in alta. Eu stateam cel mai mult acasa, asa ca aveam sa petrec cel mai mult timp cu ea si sa o si scot la plimbare de doua ori pe zi. Ceea ce , sincer, imi facea o mare placere. Nu ieseam cu un pechinez la plimbare. Ieseam cu un pitbull.
Vestea ca e un pitbull in cartier s-a dus ca vantul. Era oricum altceva sa scot un pitbull la plimbare. Imaginati-va cum imi statea cu Tontonel cand il plimbam. Ne potrivim de minune, eu, care sunt o "maruntica" simpatica de 1,88. Prietenii nu se puteau abtine sa ma intrebe: “Alta fiara nu ai gasit?” Dar cand o scoteam pe Artemis era altceva. Va imaginati ca se golea trotuarul instantaneu, toata lumea trecea pe celalalt. Si era desteapta foc. Intelegea tot ce-I spui si era asa de expresiva, intruchiparea expresiei “nu are gura sa vorbeasca”. Avea si felul ei pasnic de a se impune. Fara sa maraie, fara sa-si arate coltii. Avea lejeritatea “firmei”, sunt pittbull, ai face bine sa nu ma contrazici. Numai ca in ceea ce ma priveste, lucrurile stateau un pic altfel. Cu mine trebuia negociat un pic altfel.
Inca din prima zi a trebuit sa stabilim foarte clar niste reguli. Stateam in camera mea si ma uitam la televizor. Artemis a intrat fara nici un fel de nevoie de a i se da permisiunea de a intra, ba mai mult, nici una nici doua, tup! La mine in pat. M-am ridicat in capul oaselor si am sagetat-o cu o privire ferma: “Jos!” am zis scurt. Artemis , care deja se tolanise comod ca sa se uite cu mine la televizor si-a intors privirea spre mine de parca nu auzise bine: “Are you talking to me?!” Eu am confirmat, da , ai auzit bine, madam, jos in clipa asta! Cum nu dadeam semne ca m-as aseza la loc ca sa ne uitam impreuna la televizor si nu paream sa cedez nici un milimetru, s-a ridicat si s-a dat jos – dar mi-a aruncat o privire care spunea “Nu pot sa cred ca esti asa de nashpa, chiar imi placeai, sa stii, nici nu meriti sa stau cu tine, ma dau jos, poftim, dar m-ai dezamagit, sa stii… Ai fost chiar nashpa la faza asta…” si s-a dus in fata televizorului, asigurandu-se ca o vad. S-a asezat cu fundul la mine, profund indignata dar aruncand-mi totusi o privire cu coada ochiului. Am pufnit in ras, am cedat topita ca o inghezata tinuta prea mult langa aragaz. Nici un a mai asteptat sa-I dau voie. In secunda doi, tup! Inapoi in pat …
Din momentul acela ne-am imprietenit la catarama cum se spune. Mai ales ca eu eram cea care o plimba si o hranea pe timpul zilei. Dar cea mai frumoasa amintire cu Artemis o am cand, intr-o seara, dupa ce le-am cantat fetelor in premiera absoluta “Demon Blue” – ele fiind primul meu critic, am sustinut un mic concert de seara pentru ele si pentru Artemis. Iar in timp ce cantam “ Ce mai faci” am privit-o pe Artemis si am bufnit intr-o criza de ras: Artemis luase o pozitie solemna, pieptul in fata, botul sus … mai lipsea sa-si puna laba pe piept si ai fi jurat ca asculta imnul !
A fost de fapt felul lui Dumnezeu de a-mi mai spulbera o prejudecata. Si nu e primul caine de lupta cunoscut care mi-a facut o impresie buna. Depinde foarte mult de cum e crescut, de cum e educat. Chiar daca are lupta in sange poate fi un caine impresionant de pasnic si de prietenos. Iar Artemis seamana mult cu stapana ei. A fost de fapt prima prejudecata pe care mi-a spulberat-o Dumnezeu in Bucuresti. Am invatat de atunci ceea ce defineste caracterul unui om. Nu cartile citite, nu muzica pe care o asculta - ci faptele lui in momentele de criza. In momentele de criza se vede daca esti pittbull sau pechinez. Degeaba te mandresti cu cartile citite, cu diplomele luate, cu muzica fina pe care o asculti daca atunci cand trebuie sa fii om, esti un las si un netrebnic. Dar asta e deja alta poveste. Si imi face mai mare placere sa imi amintesc de Artemis decat de alte prietenii de Bucuresti.
Dar, Slava Domnului, am avut si prieteni "de firma" in Bucuresti. Prieteni care m-au sustinut promt in momente de grea cumpana. Ei dau cu adevarat greutate Bucurestiului. Si vom ramane prieteni pana la adanci batranete...
Fir-ar el sa fie de shake de slabit!
Dumneavoastra
