Iata o fraza pe care o auzim adesea cand copiii sunt pusi in situatia de a raspunde intrebarilor care li se pun de catre adulti. Nu este insa un raspuns pe care parintii il agreeaza, ba din contra ii enerveaza, ii preocupa, ii pune pe ganduri... Oare ce vrea sa insemne nu stiu? La prima vedere este vorba de o nestiinta, copilul chiar nu stie, nu a invatat, nu are informatiile necesare pentru a raspunde intrebarii. Insa, cu cat copilul este mai mare si parintii au pretentia sa stie, cu atat ei sunt mai nedumeriti de incapacitatea sa de a raspunde si se intreaba daca dificultatea nu tine de fapt de capacitatea cognitiva a copilului.
Acest scurt dialog intrebare-raspuns este insa mult mai complex decat pare. Si acest lucru se intampla pentru ca nu este o simpla relatie cauza-efect ci suportul acestui schimb este legatura dintre parinte si copil, o legatura intensa, incarcata de multe trairi, dorinte, asteptari din partea fiecaruia. Nu este numai intrebarea si nu sunt numai cuvintele, ci sunt si emotiile din spatele lor, ceea ce determina o presiune. Aceea de a da raspunsul bun, asteptat, dorit de catre parinte.
Cu alte cuvinte, copilul este incurcat, este confuz. Nu stie ce sa raspunda pentru a fi in acord si cu el insusi si cu parintele. Este un conflict pe care el nu il poate negocia, este o incarcatura emotionala pe care nu o poate gestiona si atunci se apara folosind nestiinta.
Oare ce il face sa nu stie ne-am putea intreba atunci? Ce il impiedica sa aleaga un raspuns oricare ar fi acela?
Dorinta ca raspunsul sa fie cel pe care il asteapta parintele...
Teama ca raspunsul va fi gresit....
Imposibilitatea de a da un sens intrebarii prin ceea ce simte...
In fapt, nu exista raspuns gresit sau corect. Exista doar raspunsul care poate fi formulat in urma unei experiente prin care copilul a trecut. Raspunsul care apare ca urmare a trecerii prin filtrul sau mental si emotional. Raspunsul lui.
Mai important decat oricare alt raspuns preluat, invatat, copiat, prelucrat de ceilalti.
Nu putem cunoaste copilul decat daca ii oferim libertatea de a raspunde asa cum poate si cum simte el. Chiar daca ne este teama ca raspunsul lui e departe de a fi perfect, e departe de asteptarea noastra, e stangaci si pe alocuri carpit din experienta lui amestecata si inca in transformare.
Un copil imi spunea ca sufera de “boala imbarligarii”. Adica simte ca totul in el este altfel decat ar trebuie sa fie, este incurcat. Si ne intrebam impreuna care este remediul acestei boli? Iar el imi spunea:
“Un ceai”... din cuvinte, il completam eu.
Mai exista Mos Craciun pe timp de criza?
Nasterea anonima si controversele ei
