As vrea sa uit tot ce mi-a calcat sufletul in picioare. Cum a durut si cat de puternic a simtit inima mea, numai ea stie. Cat pierd din mine cand visele se spulbera si mai ales ca ranile raman mereu semideschise, doar tipetele ce mi le-am inghitit in sec de atatea ori mai pot spune. Cum sa calci vise in picioare si sa mergi prin viata ca si cum nimic nu s-a intamplat incerc si in ziua de azi sa inteleg si sa nu judec.
... Dar nu pot. Pur si simplu nu pot.
Ma simt prea om sa cred ca putem ascunde in inimile noastre atata intuneric.
Unde-i lumina? Unde-i iubirea?
Cum de am ajuns sa ridiculizam dumnezeirea din noi? Cum de am ajuns sa radem de divinul ce ne-a fost cu atata bunatate oferit?
Suntem capabili de atata maretie si totusi preferam sa ne afundam in mocirla. E mai placut mirosul de putregai si mai dulce gustul desertaciunii? Vad o lume care se pierde pe sine si ma simt neputiincioasa in fata acestei sinucideri in masa. Sclavi ai banului si slugi in slujba placerilor carnale am uitat ca mai avem si suflet si ganduri si LUMINA.
La ce te agiti sa obtii totul tau palpabil ce nu vine cu tine oricum dupa ce mori?!
Ma uit si ma gandesc ce vor produce sufletele voastre la batranete. Mi-e rusine sa ii stiu pe toti inzestrati cu minte si suflet, dar, cu toate acestea, dependenti doar de trup.
Unde se duc visele, atunci cand se duc? Ce facem cu iubirile apuse? Cui sau spre ce le lasam in urma? In ce sa credem atunci cand nu mai credem? Cand nici macar in noi nu mai vedem urma de speranta necesara deplasarii inainte la ce mai putem sa apelam?
Iarta-ma ca te judec, dar nu pot sa ma abtin sa nu te intreb de ce vrei sa fii una si aceeasi cu definitia altora, cand Universul ti-a oferit sansa de a fi minunatul TU. Am uitat sa ne ascultam inima si ne intrebam de ce suntem atat de nefericiti. Si nu, fericirea nu e starea pe care o ai cand te sedezi si iti schimbi pe moment realitatea cu alcool, droguri, orgii, cumparaturi si alte metode asemanatoare.
Il inteleg astazi, mai mult ca oricand, pe Cioran de ce a afirmat atat de bine si actual urmatoarele: ” Calul nu stie ca e cal. - Ei si? Nu vad ce-a castigat omul stiind ca e om.”.
Oamenii nu mai stiu sa iubeasca pentru simplul fapt ca au fost inzestrati cu aceasta capacitate si atat. Fara pretentii si asteptari. O fac doar in baza continuarii "pentru ca X si Y". Totul in iubirea lor e un schimb economic, social sau necesar egoului personal.
Monolog pentru acceptarea de mine
Un nesfarsit inceput de tine
