In cate feluri poti sabota o relatie sanatoasa

Ah, minunatul si sublimul "Te iubesc".  Soptit, tremurat, alaturat unor bombonele, lumanari, sunete de vioara, valuri inspumate si alte dulcegarii de genul. Poate s-a intamplat cuiva asa ceva, in realitatea mea cele doua cuvintele starnesc mai multe controverse decat lacrimi de bucurie. Niciodata nu prea am stiut cum sa le abordez, pana cand m-au lovit drept in cerul gurii si a trebuit sa le spun. Nu, n-am murit, inca traiesc si respir aerul rece din oras, dar pot sa spun ca a fost o experienta extrema si interesanta. Problema e ca mi se pare acum ca aceste cuvinte mai mult creeaza probleme decat asigurari calde si placute. 

Adica…inainte de a le spune iti trec tot felul de prostii prin cap, de genul "Sa spun eu prima/primul  sau sa il las pe el/ea?", "Oare chiar simt ce simt sau e ca atunci cand eram cu cutare sau cutare si mi se parea ca simt dar nu simteam?", "Dar daca nu raspunde la fel?". Si tot asa ametesti cu intrebarile si mai ca iti vine sa nu mai spui ce ai de spus.  Si, totusi, daca iti trece frica si apuci sa te manifesti, apare reactia persoanei lovite de "te iubesc-ul" tau, care, evident nu este nicidecum asa cum iti imaginai. Si incepi sa interpretezi pe toate partile clipitul din gene, respiratia, expresia fetei, gradul de inclinare al capului si cuvintele exacte care au fost rostite primele. Te gandesti ca ai mai auzit fraza asta, ca poate privirea inseamna ca nu corespunde sentimentelor, ca poate faptul ca nu raspunde "Si eu te iubesc" sau alte derivate chiar inseamna ca nu te iubeste, nu vrea sa fie cu tine si atunci iti pierzi timpul si energia si sentimentele si te apuca paranoia si te gandesti "La naiba, iar am dat-o in bara! N-o sa mearga nici de data asta". 

Si apoi stai si te intrebi, de ce trebuie sa fie asa? De ce nu putem spune un "Te iubesc" pur si simplu pentru ca asta simtim, pentru ca se zbate sa iasa de dupa dintii minunat indreptati de vreun aparat dentar sau proaspat inalbiti la dentist si pentru ca nu mai putem fara sa spunem aceste cuvinte.  De ce oare trebuie sa asteptam o reciprocitate, fie ea in actiuni fie ea in vorbe, de ce nu ne putem vedea de treaba noastra, ca sa zic asa? Am inceput sa cred puternic in faptul ca fiecare suntem perfect responsabili de tot ceea ce ni se intampla pe pamantul asta si ca nu putem invinovati pe nimeni pentru ce patim noi, caci suntem suma actiunilor, vorbelor, gandurilor noastre si a energiilor pe care le emanam.  Si atunci, in loc sa ne apucam sa dam cu bata in relatia noastra, care mergea foarte bine inainte de momentul "Te iubesc" si sa facem din acest moment un test la care se trece sau se pica si de-aici incolo nu mai e alta cale, nu mai bine ne bucuram de moment? Si ce daca nu ni s-a raspuns la fel? Oare chiar conteaza niste cuvinte cand de fapt sentimentul te invaluie zilnic printr-o multitudine de fapte? Daca nu auzi vorbele dar simti iubirea, inseamna ca te inseli in ce simti sau in ce nu auzi? Ce sens are sa stai sa analizezi o noapte intreaga si sa dezbati definitii ale iubirii, cum poate fi, ce poate insemna si cum se poate exprima si cate feluri de iubire exista? Si, mai ales, de cate ori ai voie sa spui "Te iubesc" intr-o viata? Adica, daca ai zis-o o data, gata, ti-a expirat ratia de "Te iubesc" pe viata asta? Nu mai poti spune niciodata?

Eu cred ca exista mai multi "Te iubesc", mai multe feluri de a iubi, mai multe feluri de a fi indragostit, mai multe feluri de a fi intr-o relatie si ma plictiseste si oboseste teribil toata incercarea noastra de a categoriza sentimente si vorbe si de a prezice un viitor care oricum se scrie pe masura ce traim prezentul.