Perfectiunea dauneaza grav sanatatii

Totul a inceput acum o saptamana, intr-o dupa amiaza de marti,alergam ca de obicei sa bifez toate cele 1000 de chestii pe care trebuia sa le fac in ziua respectiva si deodata…."hard-disk-ul" meu a dat "shut down". Ma durea capul, ochii, mintea, inima si tot organismul meu striga "Pauza!". Asa ca asta am si facut, nu mi-am mai respectat programul strict  si am ramas acasa sa gatesc ascultand opera. Habar n-aveam ca e de-abia inceputul. Se pare ca atunci cand iti doresti ceva, trebuie sa ai mare grija, caci s-ar putea sa se indeplineasca. Eu eram depasita de situatia din viata mea, adica situatia de a jongla cu meseria, viata sentimentala, viata de familie, prieteni, bani, casa, sport si imi doream o pauza. Doream macar o zi in care sa nu trebuiasca sa fac nimic si sa ma pot gandi ce sa aleg mai departe, era clar ca nu mai puteam continua asa, programul meu ar fi speriat si un sportiv de performanta si un director de multinationala. Ei bine, corpul meu mi-a indeplinit dorinta. Cu mici exceptii foarte necesare, nu mi-am parasit locuinta de martea trecuta si pana in dimineata aceasta de marti. Cum? Simplu, o raceala ingrozitoare care a atins apogeul vineri seara cu peste 39 de grade febra.

Va imaginati ca stand atatea zile in casa, chinuita de febra, am avut destul timp sa gandesc. Si in principal m-am gandit de ce mi s-a intamplat asta tocmai cand aveam repetitii, spectacole si workshop-uri de tinut. Adica, exact cand aveam mai multa treaba, cand trebuia sa muncesc pentru a-mi castiga painea. Raspunsul a venit rapid si asa a aparut acest articol, care vreau sa va anunt de acum ca va fi imperfect. De ce? Pentru ca, dupa cum am observat pe pielea mea saptamana asta, perfectiunea dauneaza grav sanatatii.

Nu stiu cand m-a apucat obsesia perfectiunii, poate in copilarie, cand mama ma compara constant cu baiatul unei colege, care lua mereu 10 la matematica, era olimpic, ordonat, nu facea nimic nelalocul lui (mama, daca citesti, nu sunt suparata pe tine, serios!). Apoi mai tarziu s-a reflectat in felul in care aratam…Cand in liceu toate fetele sunt slabe si arata ca niste top modele si tu arati…cu cateva kilograme in plus, nu prea te simti perfecta. Asa a inceput obsesia pentru corpul meu si perspectiva gresita ca nu sunt slaba orice as face. Totul a luat apoi proportii in facultate, cand nu eram cea mai talentata, nici cea mai muncitoare, nici cea mai inteligenta, aveam din nou o alta persoana care era data exemplu pentru toate astea, dar pe care o admir si la care tin enorm pana in ziua de azi.Atunci eram mai putin inteleapta insa. Si astfel s-a ajuns la situatia de martea trecuta in care eu incercam sa fiu superwoman.

Adica, Raluca trebuia sa faca mult mult sport pe zi, de ce? Ca sa arate si ea bine ca in reviste, evident, pentru ca actoria e o meserie dura si nu poti sa o faci daca arati ca o vaca, pentru ca altii faceau mai mult sport ca ea, pentru ca altii i-au spus ca ea poate sa faca si mai mult, pentru ca ei ii placea mult sportul. Raluca trebuia sa munceasca orice gasea, pentru ca trebuia sa se intretina, trebuia sa nu mai depinda de parinti, pentru ca ar fi fost imperfecta, trebuia sa ajute pe oricine intalnea, trebuia sa fie perfecta pentru prietenul ei, Doamne fereste sa observe el ca ea nu e perfecta, asa ceva ar fi zguduit-o din temelii.

Trebuia sa fie fiica perfecta, nepoata perfecta, sa sune parintii, sa ingrijeasca bunicii. Trebuia sa fie prietena perfecta, sa asculte, sa nu judece, sa se intalneasca saptamanal cu prietenii. Trebuia sa fie perfecta pentru Dumnezeu, aici era cel mai grav, sa mearga la toate slujbele, sa-si faca toate rugaciunile, sa respecte toate poruncile. Si mai erau roluri perfecte, colega perfecta, profesoara perfecta, sportiva desavarsita, actrita completa. Raluca trebuia sa le faca pe toate, incat nu mai era sigura ce ii place si ce nu. Si toate pentru ce? Cine se uita? Ma intreb daca exista o persoana in toata lumea asta care sta si imi contorizeaza mie toate imperfectiunile…este? Oare?  Si atunci imi amintesc de o fraza pe care am auzit-o la una din sedintele de terapie de grup la care participam acum cativa ani: "Ai voie sa faci alegerile gresite". Mi s-au parut cele mai eliberatoare cuvinte din viata mea. Nu m-a tinut mult senzatia de libertate, dar incerc, incerc zilnic sa nu mai fiu perfecta. E o promisiune.

Asa ca azi dimineata m-am dat jos din patul in care zacusem chinuita atatea zile si am iesit spre teatru, superb de…imperfecta. N-am avut o zi perfecta,va spun de pe-acum…dar ma bucur ca nu m-a mai deranjat asta atat de mult. Si, totusi, Dumnezeu a avut ceva de spus. Ajungand la supermarket, am ras cu casiera de suma pe care trebuia sa o platesc…era 77 de lei si 77 de bani.