Half breed

Adica jumatate ceva si jumatate altceva. O parte de un fel si cealalta de alt fel. Ii auzim uneori pe americani cum se lauda ca sunt la a nu stiu cata generatie de cand se afla pe acel continent. Asta, zic ei, le da valoare, drepturi, ii face aparte, originali, superiori celorlalti. In definitiv, singurii americani adevarati ar fi cei care se aflau deja acolo, cand au fost "descoperiti" si cotropiti. Dar cine mai ia in seama amanuntul asta?

Ma intreb, in cazul nostru, al romanilor, cine mai poate afirma in ziua de astazi ca e roman 100%? Pe multi ii auzi ca au ceva rude indepartate din diverse alte tari. Indiferent ca e vorba de tari apropiate de noi sau nu, tot acolo ajungem: sangele nu mai e "pur". Nu ca ar fi ceva rau in asta.

Mereu au existat in timp diverse influente, amestacaturi de rase. Am imprumutat unii de la altii cuvinte, expresii, retete gastronomice si tot felul de alte lucruri pe care le-am considerat utile. Asa se zice, retii ce are valoare adaptativa pentru tine. Adica pastrezi idei, cuvinte, lucruri pe care le apreciezi ca fiindu-ti de folos.

Ce se intampla insa totusi cu lucrurile pe care le retinem, cu sau fara voia noastra, si care ne modifica felul de a fi, de a gandi? Cum ar fi, spre exemplu, cuvintele urate. Sau pe cele pe care le stalcim, cum fac altii mai putin educati si cultivati? La inceput facem asta pentru a-i ridiculiza, in lipsa, si ne amuzam. Apoi, daca o tinem tot asa, constatam ca ne intra pe sub piele, in vocabular, si ne obisnuim cu ele, pronuntandu-le asa, incorect.

Si daca ar fi vorba numai de cuvinte. Desi limbajul ne influenteaza atat gandirea cat si modul de a fi, de a ne comporta.

Am cunoscut oameni provenind din familii bune, de "casa mare", care s-au “deteriorat” in timp, datorita acestei permisivitati. Adevarul este ca mediul te influenteaza. E nevoie de foarte multa tarie si putere sa respingi astfel de influente, sa le rezisti si sa ramai "nealterat".

Cu tristete vad in jurul meu oameni deosebiti, intelectuali cu educatie aleasa, cum decad. Treptat isi uita sau renunta la bunele maniere, accepta in vocabularul lor cuvinte pe care in copilarie nu le auzeau pronuntate in casa, in mediul lor. Nu imi dau seama daca ei se mai recunosc in postura asta. Pot spune doar ca din afara, arata foarte "ciudat". Imaginea lor nu cadreaza cu gesturile si cuvintele pe care le-au adoptat.

Stau si ma intreb de ce o fac? Oare un englez, de la Curte, ar cadea prada unei astfel de "ispite"? S-ar deteriora si ar decadea in felul acesta?

Imi povestea mama ca odata, pe cand eram la gradinita, am refuzat sa mananc pentru ca nu aveam servetel. Educatoarea mi-a spus ca nici nu m-am murdarit si ca poate nu am nevoie. Eu i-am replicat ca nici nu o sa ma murdaresc, dar nu mananc fara servetel. Atunci, in frageda copilarie, am reusit sa pastrez, sa mentin putinul pe care il invatasem acasa, de la ai mei. Cu timpul insa, m-am trezit si eu alaturi de ceilalti, in acelasi carusel, al acceptarii celor in fond, de neacceptat.

Oare ce ne determina sa uitam cele invatate initial, in copilarie? Ce ne face sa fim atat de permisivi la influente pe care le percepem din start a nu fi benefice? Simplul motiv ca e mai la indemana? Ca a fost interzis si le luam ca pe niste "eliberari"?

Oricare ne-ar fi motivul, e un lucru cat se poate de trist, care nu ne face cinste si nici nu ne este de vreun folos.