Fericire eterna?

Nu stiu daca sunteti cititori de bloguri, dar nici nu e nevoie, pentru ca ceea ce va spun acum se aplica si revistelor. Poate ati observat ca in ultimul timp e o psihoza generala a "fericirii".Peste tot, unde incerci sa citesti ceva, gasesti lecturi de genul: "azi a inflorit o floare, ce frumos", "cerul e albastru", "viata e frumoasa" etc. Ati inteles ideea. In reviste gasiti sfaturi despre cum puteti fi fericiti in general, alaturi de familie, cand iti zambeste cineva (ziua vi se schimba, nu?), cand apare soarele etc. Toata lumea ne invata cum sa fim fericiti, cum sa trecem peste una, peste alta, in mai putine cuvinte cum sa faci sa-ti fie bine.
     
Mie mi se pare ca oamenii au inceput sa fie fericiti la modul ipocrit sau sa vanda retete de fericire de parca ele chiar ar exista in realitate. Psihologic vorbind e posibil. Daca te autosugestionezi suficient, pana la urma, chiar vei crede ca nu-ti mai incapi in piele de atata fericire, doar ca risti sa te trezesti intr-o zi ca iti vine sa-ti iei viata. Si atunci apare intrebarea: dar de ce ca era atat de vesel?
      
Nu ma intelegeti gresit, nu am nimic impotriva fericirii sau a celor care, zi de zi, vor sa dea dovada ca viata lor e perfecta si ca mai frumos de atat nu se poate. Problema tocmai asta e: cu cat ai impresia mai mult ca l-ai prins pe Dumnezeu de picioare, cu atat cazi mai de sus si risti sa nu te mai ridici vreodata.
      
Da, toti suntem in cautarea fericirii sau in cautarea a ceea ce nu avem, corect. Dar sa va spun un secret - experimentat pe pielea mea - si sentimentele negative ne ajuta sa evoluam. Fireste, asta nu inseamna sa cazi in depresie pana la a deveni dependent - depresia actioneaza asemenea unui drog - dar nici sa mimezi o falsa fericire la nesfarsit.
      
Cunosc oameni care isi aleg imbracamintea in culori vii, pentru a atrage veselia. Ba chiar se forteaza sa zmabeasca, pentru ca, pana la urma, e un exercitiu pozitiv si un zambet poate aduce alt zambet si tot asa, iar de cele mai multe ori uitam de monstrul tristetii ce zace in noi, pentru ca nu vrem sa-i dam atentie. Acum toata lumea vine cu sfaturi de genul: "daca te fortezi sa fii fericit pana la urma chiar vei fi". Sigur ca am incercat-o si eu, pentru ca imi place sa fac experimente pe propria-mi persoana. Cartile de psihologie sau articolele dintr-o revista, blog sau alt mijloc, mi se par, adesea, interesante. Uneori chiar le gasesc sensul si cu cat ma gandesc mai bine, cu atat imi par mai logice.
      
E adevarat, citind toate astea ati putea sa identificati o problema, dar daca tot o faceti, parerea mea e ca pe urma sa consultati un specialist. Nu o sa va puteti trata singuri cu ajutorul cartilor sau articolelor. Nici nu puteti crede la nesfarsit ca sunteti cei mai fericiti oameni de pe planeta.
      
Din pacate noi inca nu avem cultul psihologului sau pe al psihiatrului. Oamenii au impresia ca daca apeleaza la ajutor calificat vor fi catalogati drept nebuni. Parerea mea e ca ar trebui sa ne formam un astfel de cult. Nici nu va dati seama cat bine va poate face o ora pe saptamana in care va puteti descarca.
      
Stiu, majoritatea psihologilor din tara noastra se bazeaza pe clisee. Ceea ce e valabil pentru 51% din populatie, cu siguranta nu se poate aplica si la ceilalti. Dar totul se invata. Pe masura ce noi invatam sa ne descarcam si ei vor invata sa ne ajute, pe fiecare in parte, tipologie cu tipologie.
      
Concluzia ar fi urmatoarea: sentimentele negative uneori sunt bune, fara ele, de exemplu, in cazul unui accident, am fi morti, pentru ca am elimina adrenalina daca am incepe si ne-am gandi cat de frumoasa e viata si cat de pozitivi suntem in situatii de criza. Atunci instincul nostru de supravietuire s-ar evapora. Cel mai bine ar fi sa avem vieti echilibrate si sa acceptam si tristetea si fericirea. Ambele fac parte din viata. Nu exista perfectiune. Asa cum nu exista fericire vesnica.