Va intrebati vreodata ce e mai important? Sa fiti fericiti sau sa fiti linistiti? Poate amandoua, poate nici una. Eu incerc sa-mi raspund la intrebarea asta de cativa ani si in mod sigur, majoritatea, poate nu in constient, dar au undeva in adancul fiintei aceasta, sa zicem, "nelamurire". Atunci cand sunt fericita nu sunt neaparat si linistita si invers, sunt efecte ciudate care dau stari diferite, mai stiintific ar fi adrenalina si dopamina, complicat nu ? Dar sa nu intram in detalii care ne pot duce departe de simtiri, de acele sentimente care se simt cu sufletul si cu inima.
Multi cred ca nu le poti avea pe ambele decat daca devii un fel de guru spiritual si nu te mai intereseaza nimic pe pamant. Renunti la tot ce e lumesc sau aproape la tot si traiesti linistit si fericit in coliba ta de la poalele muntelui sau poate in Tibet, de ce nu ?
Ma gandeam la oamenii care nu pot fi impacati cu ei din pricina "societatii". Stiti si voi cum e, ca sa te integrezi in societate trebuie sa fii intr-un anumit fel. Se pare ca in ziua de azi - nu conteaza daca esti femeie sau barbat - important e sa te casatoresti si sa faci copii, altfel esti un fel de zero in ochii oamenilor. Iar cei mai multi nici nu se sfiesc sa iti arate asta. Daca nu te considera un zero e clar ca e ceva in neregula cu tine. Majoritatea nu pot accepta ca unii n-au nevoie de o relatie de o viata sau nu simt nevoia sa faca un copil. Asa cum cei mai multi nu pot accepta ca si singuratatea e un fel de-a trai. Si asta nu inseamna neaparat ca e ceva in neregula cu tine.
Dar sa revenim la societate, acest giant care ne inghite, care ne face regulile, care ne spune cum sa traim, cum sa simtim si cum sa ne purtam.
Mi se pare de o ipocrizie ingrozitoare toata povestea asta. Oamenii nu te accepta decat daca te incadrezi in parametrii acelui normal unanim acceptat. Sa nu mai vorbim de regulile "corporate".
Sigur, poti avea o idee mai razleata, dar nu prea, pentru a nu iesi in evidenta, risti sa te dezintegrezi din colectivitate sau mai stiu din ce mediu sofisticat in care iti desfasori o buna parte din activitate.
Trebuie sa inveti sa te abtii din a-i spune celui de langa tine ce gandesti cu adevarat despre el, pentru ca nu e frumos, nu e civilizat si nu te incadrezi in normele sociale. Prea direct nu e bine, prea ascuns iar nu e bine. Fiecare invata sa fie ipocrit inca din primii ani de viata. Doar va amintiti si voi cand parintii v-au atras atentia ca nu e frumos sa-i spui vecinului ca e "prost", chiar daca el, in realitate, chiar e. Desigur, sunt de acord ca exista momente in viata in care e mai bine sa taci, sa te prefaci ca nu auzi, ca nu intelegi si sa te abtii de la comentarii. Doar ca, tocmai acest tip de comportament ne face sa ne purtam ca niste oi si sa mergem cu turma.
E uman, spun, psihologii sa ne dorim sa fim iubiti de toata lumea, dar eu va spun ca nu e normal. Pentru mine nu e. E obositor sa incerci sa te faci tot timpul placut, sa-ti pui masca aia a placerii. Sa mimezi ca iti place subiectul pe care celalalt il abordeaza, sa mimezi zambete si sa fii de acord cu aproape orice. E un fel de-a te lasa calcat in picioare doar pentru a te integra si a-ti castiga niste prieteni sau asa zisi prieteni.
La fel e si cu casatoria. Societatea romaneasca inca nu poate accepta ca un om vrea sa ramana singur, fara obligatii, fara sa se simta responsabil pentru doi, trei sau mai multi. Unii, pur si simplu, simt sa-si traiasca viata in alt fel. Dar, cu toate astea, in cale se astern tot felul de "de ce-uri", care mai de care mai agresive, mai iscoditoare si mai neplacute. Iar cel mai deranjant e cand propria familie nu intelege acest concept de "ma descurc la fel de bine si singur".
Ne-am obisnuit sa criticam tot ceea ce nu e ca noi: prea gras, prea slab, homosexual, handicapat etc. Ei nu fac parte din lumea normala, din societate, ei sunt pe langa noi ceilalti pentru ca nu suntem dispusi sa vedem si cealalta latura, aceea a celor diferiti.
Exista o reclama - nu tin minte la ce - care spune ca frumusetea consta tocmai in faptul ca toti oamenii sunt diferiti intre ei. Acum nu stiu ce au inteles cei ce au creat spotul prin asta. Diferiti in sensul minuscul sau in sensul adevarat al cuvantului. Pentru ca diferit nu inseamna sa ai o opinie contra, ci sa faci ceva ce nu a mai facut altcineva, sa fii altfel tu ca individ, poate fizic, poate mental, poate ambele.
Dar pana a ajunge aici, ar trebui sa invatam sa-i acceptam pe cei cu "defecte" mai mici, sa acceptam ca exista si oameni care isi spun altfel parerea. Oameni care se pot integra in societate chiar daca ies din acea limita a asa zisului normal. Si pana la urma cine defineste ce e normal si ce nu? Sau ce e corect si ce e gresit?
Daca i-am asculta mai mult pe ceilalti, poate am invata sa ne ascultam mai mult si pe noi. Sau, cel putin, ne-am da o sansa.
Nu suntem toti la fel, e adevarat. Nici macar nu vrem sa fim la fel, dar, cu toate astea, ne dorim, in subconstient, sa fim undeva la limita normalitatii si ori de cate ori ni se da ocazia sa vedem ceva iesit din comun judecam, pentru ca, fireste, e in firea noastra. Cu toate astea, imi place sa cred ca lumea inca mai are o sansa spre evolutie. Si nu putem evolua daca stam tot timpul cu ochii pe ceilalti incercand sa le surprindem greselile pentru ca mai apoi sa avem subiect de discutie.
Ar trebui sa ne gandim ca nu traim pentru societate, ci pentru noi. Nu traim nici macar pentru sotul sau copilul nostru. Fiecare traieste pentru el insusi, oricat de mult am vrea sa credem ca nu e asa.
Depinde de fiecare sa stie cum sa-si faca viata mai agreabila.
Literatura politista... pentru doamne
Fericire eterna?
