Asa cum am vazut de atatea ori in filmele americane care redau ce se intampla la intalnirile de la "Alcoolicii Anonimi", ma ridic azi in picioare si spun cu voce tare "Numele meu este Florentina si imi este frica!".
Acum cateva luni publicam pe blog un articol legat de unul dintre serialele mele preferate, Doctor Who, si indemnam cititoarele Feminis.ro sa mearga la doctor atunci cand viata le ofera telenovele. Acelasi serial SF produs de BBC mi-a oferit recent o alta lectie, cu maiestrie creata de scenaristul Steven Moffat: "frica este o superputere".
Ca sa citez cateva randuri din episodul "Listen" din cel mai nou sezon, iti voi traduce cu aproximatie replicile care te vor pune probabil pe ganduri: "Stiu ca ti-e frica, dar este in ordine sa te temi, pentru ca nu ti-a spus nimeni niciodata ca frica este o superputere. Frica te poate face mai rapid, mai destept si mai puternic. (...) Daca esti foarte intelept si foarte puternic, frica nu trebuie sa te faca neaparat crud sau las. Frica te poate face un om bun, bland".
Intr-adevar, chiar si un erou are dreptul sa-i fie frica, asta se intelege. Dar scenaristul mai adauga cateva replici de-a dreptul geniale, care ne demonstreaza ca nu suntem niciodata cu adevarat singuri, chiar si atunci cand (credem ca) suntem singuri. Pare greu de crezut, dar ce spune personajul Clara Oswald din Doctor Who are o anumita logica:
"Nu conteaza daca nu este nimic sub pat sau in intuneric, atat timp cat tu stii ca este OK sa iti fie frica de aceste lucruri. Asa ca asculta ce iti spun. Intotdeauna iti va fi frica, chiar si atunci cand inveti sa o ascunzi. Frica este ca un companion, un partener constant - intotdeauna acolo. Dar asta este in regula, deoarece frica ne poate aduce laolalta. Frica te poate aduce acasa. Trebuie sa iti amintesti asta intotdeauna. Frica face companioni din noi toti" (sursa).
Dupa ce am vazut saptamanile trecute acest episod, am avut o revelatie si mi-am dat seama ca am o superputere: frica. Mi s-a repetat, in multe randuri - mai ales in ultimele 3 luni - ca sunt timorata, ca mi-e frica si ca sunt speriata. Nu am negat niciodata asta. Pe fundalul evenimentelor din ultimele 3 luni din viata mea, chiar mi s-a parut normal sa fiu asa. Era normal sa imi fie teama ca as putea pierde pe cineva drag, sa imi fie frica sa ma implic intr-o relatie noua, sa imi fie teama sa fac cativa pasi intr-o directie sau alta - fie ca ma aflam pe holurile unui spital, ma plimbam prin padure alaturi de o persoana pe care abia o cunosteam sau mergeam grabita pe strada care ma ducea acasa.
Nu am spus niciodata ca sunt un robot lipsit de sentimente. Nu am afirmat niciodata ca as fi cea mai curajoasa femeie din lume. Departe de mine acest gand. Si chiar daca am avut momente in care am afisat un curaj iesit din comun si mi-am infoiat penele (desi simteam ca lucrurile imi aluneca printre degete la fel cum aluneca romul pe gatul insetatului capitan Jack Sparrow), frica nu m-a lasat balta niciodata. Frica nu m-a lasat singura niciodata, asa cum au facut-o alti oameni.
Si cam aceasta era si ideea episodului din Doctor Who pe care l-am mentionat mai sus: nu suntem niciodata singuri. Si da, nu mi-e rusine sa recunosc ca frica este un companion pentru mine, este un element constant in viata mea. Pentru ca fara frica, simt ca nu as mai avea nimic.
Cele mai multe filme cu eroi si supereroi ne subliniaza aceasta idee, cum ca frica ar fi ceva rau, ar fi un dezavantaj, un lucru care ne poate duce la pieire, un sentiment care ne face, prin definitie, lasi. Dar daca lucrurile nu ar sta deloc asa? Daca frica ar fi cel mai bun atu pe care il putem avea intr-o lupta - fie ea reala sau imaginara?
Tie cand ti-a fost ultima oara frica? Ai avea curaj sa recunosti asta?
Vin de Florentina
27 de lectii pe care (nu) le-am invatat in 27 de ani
