...Si cu ce viteza ar trebui sa ne grabim?

Un vers dintr-un cantec interpretat de Cleopatra Stratan ce mi-a venit in minte in aceasta dimineata m-a pus pe ganduri: "Si cu ce viteza ar trebui sa ne oprim?". Colega mea, Eugenia, a scris recent o stire despre sindromul femeii grabite si mi-a servit mingea la fileu.

Eu stiu deja ca sunt prea grabita, nu trebuie sa imi confirme vreun om de stiinta in halat alb si inconjurat de zeci de eprubete... E ca o dependenta ce nu imi da pace nici macar sambata dimineata, cand ar trebui sa lenevesc in pat pana la orele inaintate ale pranzului. Dar nu pot, recunosc!

Organismul meu tanjeste dupa viteza, dupa ore scurse cu repeziciune, dupa secunde ce zboara ca vantul si ca gandul... Stiu ca e weekend si vreau sa fac cat mai multe lucruri in doua zile: sa ma intalnesc cu prietena mea cea mai buna la un "pahar" de vorba, sa le fac o vizita nepoteilor mei, sa vad un film cu actorul meu preferat, sa citesc o carte pe care mi-am dorit-o foarte mult si pe care mi-am cumparat-o saptamana trecuta, sa ma gandesc la subiecte cat mai interesante pe Dieta&Sport, Sanatate, Divertisment, Casa&Gradina, sa merg acasa si sa imi vizitez parintii, sa scriu pe blog... Si lista continua si creste de la o saptamana la alta. De ce creste? Pentru ca lucrurile pe care nu le fac weekendul asta sunt amanate pe weekendul viitor. Si tot asa pana cand... pana cand?

Nu vreau sa ma gandesc. Am inceput sa spun ca imi doresc ca ziua sa aiba 48 de ore, ca sa pot dormi mai mult. Dar asta ar insemna si sa lucrez mai mult. Iar in toata ecuatia asta a timpului si a vitezei, fizicienii au omis un singur lucru: corpul uman care este efemer. Tragem de el si il intindem asa cum tragem de timp si vrem sa il intindem la nesfarsit.

Dar oricat de elastic si de flexibil ar fi timpul nostru, pana la urma tot va ceda, suntem constienti de asta. Totusi ce se intampla cu noi, femeile din ziua de astazi, cand simtim ca timpul nu mai are rabdare? Ne trezim dimineata, ne bem cafeaua pe fuga, ne grabim sa plecam la serviciu. Ritmul e atat de ametitor incat nici nu ne dam seama cat de repede a trecut saptamana. Nu realizam ca a si venit ziua de vineri si, pana sa ne dezmeticim, este iar luni, cea mai detestata zi din saptamana (pentru unii).

Revenind la intrebarea mea, parafrazand-o pe Cleopatra Stratan, incerc sa trag o concluzie: cu ce viteza ar trebui sa ne grabim? Merita vreun lucru de pe aceasta lume graba noastra? Sau graba asta este doar o iluzie? Suntem, de fapt, niste hamsteri care alearga neincetat pe o rotita, avand iluzia de miscare? Dar ar fi prea trist acest scenariu.

Daca stau sa ma gandesc mai bine, acesti hamsteri nu parasesc aproape niciodata cusca lor - ma rog, o parasesc odata si-odata, atunci cand evadeaza (daca evadeaza!) sau atunci cand mor. Trist... Asa ca mai bine ne grabim cu "viteza melcului" si o lasam mai moale cu "viteza hamsterului". 

Tu ce parere ai, merita sa ne grabim?