M-am observat din afara in prezenta soarelui. M-am detasat de mine si m-am privit mergand pe strada fericita (fericire de moment, dar atat de intensa!)…si dandu-mi seama ca as putea renunta la planurile de azi pentru ca nu am chef, am mers pe strazi dupa-amiaza, cand culoarea cerului si a luminii soarelui vorbeau despre Dumnezeu :)
Am tot mers, am intrat cu o stare febrila dintr-un magazin intr-altul, fie el de gablonturi sau spice shop (nu intrasem niciodata si vroiam sa vad cum e - tot n-am inteles nimic :) ), pet shop, cu haine sau supermarket sau sh…m-am holbat. Pur si simplu m-am holbat la oameni, la ce fac ei, daca sunt sau nu mai veseli acum ca e soare, daca aud si ei aceeasi muzica pe care o aud si eu, daca mai viseaza, daca mai au imaginatie…daca mai traiesc. Caci in ultimul timp mai toti ne-am intunecat. Daca va uitati in metrou, sau de fapt in mijloacele de transport in comun…e trist peisajul. Lumea cam "hiberneaza", ca sa nu spun ca parca din ce in ce mai multi se duc "sa moara putin", cum zicea Sorescu…Dar azi am avut noroc. Am dat peste oameni care mi-au zambit inapoi, care nu se certau sau injurau pe strada, am scapat de hoti, am cumparat lalele pentru mama si am "negociat" si chiar daca m-a pacalit tiganca…eu am simtit ca nu a fost asa, am vorbit cu oamenii pe care ii iubesc, dar nu m-am intalnit cu ei, deoarece azi dupa-amiaza…eram doar eu si restul lumii straina mie.
Am ajuns intr-un parc…nu stiu sigur unde, am vazut ca si pasarile sunt fericite, ca nici zapada nu mai e rece, dar ca noroiul si-a intrat in drepturi, m-am stropit pana sus pe pantaloni si m-am amuzat, am dat o mandarina unui copil…si ajungand la mine in Dristor pe jos dar pe rute ocolitoare si pierdute memoriei mele am stat putin pe o banca, am aprins o nenorocire de-aia de care tot spun ca ma las (dar si ea parca avea ceva proaspat) si am inceput sa…tac in mine. Si sa primesc ce vine de afara. Am vorbit cam mult si sunt, de felul meu, cam agasanta cu vorbitul uneori degeaba, multumesc cui mi-a deschis ochii pe treaba asta :). Si taceam…si ma bucuram de tot. Cred ca azi am invatat sa…"meditez".
Soarele imi zambea, bancuta ma sustinea si imi promitea ca va fi bine, vrabiile barfeau ciorile si mirosul de cartofi prajiti de la fast food ametea pietonii…iar eu pur si simplu stateam. Uneori e bine sa stai.
O poveste citita nu mai stiu unde spune ca niste arabi vin la oamenii desertului cu dorinta de a fi dusi cat mai repede pe partea cealalta. Oamenii desertului se invoiesc pentru cea mai mare suma de bani pe care calatorii o puteau oferi. Tot mergeau si mergeau, pana cand, intr-o zi, oamenii desertului si-au culcat camilele, si-au asternut tabara. Calatorii, exasperati si grabiti, incep sa urle ca ei au dat o gramada de bani, ca nu se poate sa se opreasca etc. Dar oamenii desertului au raspuns-"am mers prea repede si nu mai stim cine suntem. Trebuie acum sa asteptam sa vina si sufletele noastre din urma".
Cam asta am simtit petrecand 3 ore cu mine. Si pe banca m-am asezat si…am asteptat sa ma linistesc. Va multumesc ca sunt si ca sunteti. Ca suntem vii. Si ca mi-ati zambit azi.
Cea mai frumoasa zi.
A trecut un inger azi, prin mine...
In vacanta la colt
Articolul următor
Pe drum
