Singuri

Scara rulanta,la metrou...un fund masculin,in toata maretia lui,"troneaza"in fata mea...Saracu`barbat are o punga de Ariel si 3sacose Carreffour in cealalta mana...23 seara. Dristor 1.Si ,cu covrigul Luca cu masline in gura,creier,stomac si...mana...realizez pentru prima oara ca atunci cand urcam cu scara rulanta,avem capul in fundul altuia...hm.Suntem atat de reci unii cu altii,atat de straini...dar punem mainile pe aceleasi bare de metal prin metrou/tramvai/autobuz...mancam aceleasi cacaturi,bem aceleasi cacaturi,fumam aceleasi cacaturi...si totusi..ne simtim unici. Si ne ignoram,sau ne jignim cand se poate, sau credem ca NOI suntem, cand de fapt ne scaldam cu totii in acelasi lighean. Si... aici incep sa ma intreb ... CINE? Cine ne-a inrait pe unii fata de ceilalti in asa hal? Cum a reusit? Cum am putut lasa sa fim asa de tare manipulati si DE CE? De ce ma simt atat de singura, atat de des, desi inconjurata mereu de oameni care...pare-se,ar tine la mine? De ce,sau cum mi s-a inoculat teoria asta a conspiratiei cu care de cand ma stiu,ma lupt? Stateam si ma uitam la fundul tipului din fata. Nu aveam nici un sentiment. De ura, de excitare, de interes/dezinters, de curiozitate etc...NICI UN SENTIMENT. Murim in timpul vietii? Ajung din ce in ce sa devin imuna la rau,la bine, la jigniri, la complimente...toate reactiile imi devin lafel.Zambesc. Nu mai stiu ce inseamna real acest zambet. A devenit automat.Vreau sa iubesc, dar nu am ce...Singurele lucruri care ma ating sunt filmulete cu animale in comuniune cu oameni,sau de sine statatoare in salbaticia lor, unde in ultimul timp mi se demonstreaza ca sunt mai umane ca omul. O iau razna? Se pare ca , social vorbind,sunt pe drumul cel bun, merg banii oarecum,incep sa-mi profesez meseria, am mai descoperit alta noua ..dar ... singurele momente in care ma simt cu adevarat VIE sunt pe scena,si oricat de mult as incerca sa le transpun in propria-mi existenta de zi cu zi...e in van. Nu se poate. De pe scena trec iar pe pilot automat.Da,am o viata mai interesanta ca omul "de rand": respir arta,traiesc printre artisti, sunt oarecum 'libera". Dar sunt inconjurata de oameni. Traim in triburi. Mergem cu autobuz,tramvai,metrou,taxi...si peste tot mai e cineva langa noi. Si nu ma pot sustrage din asta.Asa am si crescut. Dar cei din jurul meu privesc mereu in gol sau in jos si pare ca au murit. CE FAC? Cum fac sa nu mor? Simt ca ma indrept spre asta ,si ar fi frumos sa fie fizic, dar...nu e asta. Nu vreau sa vorbesc despre Bianca. Nu vreau sa vorbesc despre CanCan tv si Wow Biz si mai stiu eu ce. Eu cu cine mai vorbesc? Mai viseaza cineva? Vede cineva chilotii fetei /baiatului din fata lui, de pe scara rulanta ? Mai vede cineva cand ii cade cuiva portofelul, si i-l ridica ,plus returneaza? Mai SIMTE cineva ,ceva?
   Nu stiu unde, cine,  cum sunt. Stiu doar ca daca sunt pe scena TRAIESC si VISEZ in continuare. Si se pare ca corpul meu inert de altfel cand nu e acolo, ajutat de licarirea de suflet care mai exista...se zbate pe zi ce trece mai mult sa fie SI mai mult pe scena. Si se zicea ca arta il salveaza pe om. Om? Poate. Nu mai stiu. Se pare ca leii aia care iubesc un om si-l simt de-al lor, papagalii aia minune, maimutele supraomenesti, porcii care se scalda-n apeleCaraibiene...devin mai "oameni"ca noi. Pentru ca noi am uitat,planul nostru e ca-n weekend sa mergem la Club,la Kfc sau la film la Mall. Al lor e sa se bucure de ceea ce noi nu ne mai bucuram. Poate ca asta e blestemul nostru. Poate ca am uitat.
   E cineva acolo?

("Si vine clipa neasteptata cînd sufletul este atît de singur încît nu mai stie pe ce lume se afla.")