"M-au trimis la scoala pe pamant.
Mandra scoala, scoala mare,/ pomi si iarba /flori si rauri,/ mari si pasari,/ sori si stele.
Ne-am injurat si ne-am batut,/ mi-au furat ghiozdanul,/ elevii isi omoara profesorii, si-si impart notele intre ei,/ daca nu inveti sa furi,/ mananci putin.
M-au trimis la scoala pe pamant…scoala de corectie"
Am o problema de ceva timp cu oamenii. Oamenii erau, totusi, prietenii mei. Dar au inceput sa ma oboseasca, sa ma foloseasca si parca vor sa imi ia tot ce am, sa raman fara nimic…am inceput sa trec prin perioada (de tranzitie dintre anotimpuri) paranoia. Dar este atat de justificata acum, sau cel putin asa pare…incat ii cedez usor. Toti imi vorbesc numai despre ei, nu ma intreaba nimeni ce mai fac si eu, ce mai simt, ce mai rad sau ce mai plang. Toti isi cer tributul "prieteniei" ("daca imi esti prieten, ajuta-ma! Asculta-ma!" ) pe care ei insisi nu il pot oferi. Si oricum mi se pare o tampenie, prietenia nu ar trebui conditionata de nimic. Prietenia inseamna comunicare pentru mine, si cum nu prea am parte de ea in ultimul timp, trag concluzia ca nu prea mai am prieteni. I-am pierdut pe undeva sau…m-am schimbat, s-au schimbat…adevarul este ca am inceput sa ma izolez de ceva timp. Discutiile despre lucruri care nu ma intereseaza ma plictisesc ingrozitor, simt ca pierd timpul, deseori visez ca sunt intr-un alt loc, nici nu-mi mai ascult interlocutorul si realizez ca ma mint singura. Si ca a socializa numai de dragul socializarii este o autopedeapsa aplicata pe sufletul si timpul tau. Sunt o egoista, asta este clar. Dar cred ca din punctul asta de vedere cu totii ar trebui sa fim egoisti.
Nu mai vreau prin cluburi, nu mai vreau ce vroiam si cu ce ma multumeam inainte, iubesc discutiile de dupa piesele de teatru, in atmosfere calde si intime, iubesc locurile noi (simt chiar o voluptate exagerat de placuta cand ajung in locuri pe care nu le-au mai "atins" ochii mei), imi place la karaoke, la improvizatie, la un concert…la o o biserica intr-o liniste de pranz…imi place in gara si imi mai place sa dau ture cu metroul de pe o magistrala pe alta, de la dristor unu la dristor doi si sa citesc sau sa ma uit la oameni.
Dar totusi…nu inteleg de ce lucrurile se schimba asa drastic in mine…pierd oameni dragi care totusi nu mai sunt asa dragi, ma transform si mi-e frica uneori. De ce putere am, de ce se dezvolta AICI, si de limitele care nu exista in sentimentul pe care il traiesc.
Imi vine sa plang. In ultimele zile plang des. Imi place. Am lacrimile sarate si trezesc copilul din mine. Sunt coplesita de oameni. Si totusi pe bratele lor am ajuns unde sunt si m-am format cum m-am format. Doar simt ca trebuie o pauza. Azi, scoala pe pamant nu imi mai place, caci copiii sunt rai. Si eu nu vreau sa mai fiu rea ca sa fiu acceptata
Ma duc la colt sa vorbesc cu mine si sa ma regasesc. Puteti sa ma bateti cu nuiaua, sa ma batjocoriti sau sa ma ignorati.
La examen suntem singuri 
.
Viziune
A trecut un inger azi, prin mine...
