You want the truth?

Am constatat ca marea majoritate a oamenilor au o problema cu adevarul. Nu cu Marele Adevar, ci cu adevarul de zi cu zi, mai ales cu cel despre ei. Copiilor nu le poti spune tot adevarul, uneori nici macar parte din el, pentru ca nu il inteleg sau ii poate soca. Si atunci parintii incep cu devieri de la adevar, cu jumatati de masura, atat cat sa incapa si sa poata fi procesat de mintile fragede ale copiilor. Dar cei mari? Ei de ce fug de adevar? De ce se ascund pe dupa degete?

Temerea asta in fata adevarului face parte integranta din noi, din personalitatea noastra. Si exista mai multe nivele de adevar si de acceptare a acestuia. In functie de asta, oamenii sunt curajosi sau lasi, realisti sau nu. E nevoie de multa maturitate si curaj sa accepti orice adevar despre tine. Si, cel mai greu de acceptat e faptul ca omul are limite. Fiecare om in parte are limitele lui. Barbatilor le vine cel mai greu sa accepte asta. Cum adica?!? Nu sunt eu in stare sa fac asta? Intr-un fel, e de inteles, dar greu de digerat.

De unde ne vine ideea asta de omnipotenta, ca suntem in stare de absolut orice, ca stim orice, ca putem orice? Poate din dorinta de a apropia de Dumnezeu.

Imi aduc aminte de o discutie din liceu, cu profesorul de matematica. Precum foarte bine stiti, matematica e o materie la care doar unii au trecere. Profesorul se uita in catalog si ma intreba: “De ce ti-am dat 5?”, la care I-am raspuns sincer: “Pentru ca doar de atat am invatat”. Ce era sa ii zic?!? Ca a fost el profesor nashpa si ca era sa ma pice, dar ca m-a trecut asa, de mila? Nu mai stiu daca era 5, mai putin sau mai mult. Era doar o nota, la o teza parca. El era un profesor deosebit, foarte direct si franc, care gandea totul in numere si reguli. Avea rost sa ma dau de dupa degete? La asa raspuns sincer, mi-a zis: “Ah, da?!? Ei, data viitoare sa inveti pentru mai mult”.

Cel mai ciudat mi se pare ca atunci cand spun cuiva ca nu pot face ceva, cealalta persoana se supara, se enerveaza si se straduieste sa ma convinga de contrariul. De parca as spune ca el/ea nu poate sa faca respectivul lucru. Eu stiu ca nu am rabdare, cunostintele necesare, capacitatea si puterea de a face acel ceva. Atunci, celalalt, de ce se supara? Pentru ca nu e vorba de incurajare si suport. Vrea doar sa imi impuna sa pot, sa ma convinga ca nu exista si o alta cale: aceea de a accepta o neputinta.

Mi se mai intampla sa cunosc pe cineva care, imediat dupa ce afla ce specializare am, sa imi ceara sa ii fac portretul psihologic. Mai mult sau mai putin, as putea sa spun asa, la prima privire cate ceva despre persoana respectiva. Uneori as putea spune chiar foarte multe. Dar oare e acesta in stare sa-si accepte imaginea perceputa din afara? Pentru ca purtam atatea masti sociale, zilnice, incat nici nu mai stim cine suntem cu adevarat. Sau daca stim, ne facem ca nu stim, tocmai pentru a ne ascunde sau a ne indeparta de adevar.

Initial incercam sa trasez cate ceva despre personalitatea si caracterul celui care imi cerea sa il cunosc si sa il etalez mai bine decat ar putea-o face el. Acum nu mi se mai pare fair fata de el si aleg sa ii raspund printr-un citat dintr-un film celebru: “You want the truth? You can’t handle the truth!” De ce? Pentru ca un psiholog vede si mai departe decat vrea “clientul” sa arate si nu stiu cat e de pregatit acesta sa accepte sa fie “dezbracat” asa, in plina strada, in plina zi, in public. De altfel, procesul in sine e putin cam traumatizant si s-ar putea numi si psihanaliza salbatica. In definitiv, psihologul nu e ghicitoare. Aia iti spune mai mult ce vrei sa auzi, ca sa fii cat mai darnic la punga.