Fascinatia puterii

Probabil ca unul dintre cele mai tentante si gratifiante lucruri de pe pamant este puterea. Nu doar puterea in sine, ci puterea folosita asupra celorlalti. Este ademenitoare, imbietoare si da satisfactii nebanuite. Fie ca realizam sau nu lucrul asta, cu totii ne-o dorim, cu totii vrem sa fim in control, sa detinem puterea. Numai ca nu toti suntem perfect determinati sa o avem si sa facem uz de ea.

Unii oameni stiu ca au un anume gen de putere, dar aleg sa nu o foloseasca. Din categoria asta fac parte oamenii bine claditi, a caror forta fizica impune din start. Oricat de barbat ai vrea sa te simti, de cocos, nu o sa te pui niciodata cu unul mai mare cu doua capete si cel putin 100 de km in plus fata de tine. E ca in copilarie, cand cei mici sunt asaltati sau agresati de cei mari. Stiu ca nu au incotro. Doar ca, atunci cand ajung mari, sunt si ceva mai intelepti si stiu din start ca nu are niciun rost sa se implice intr-o altercatie cu cineva care le depaseste complet puterile (fizice mai ales).

Dar puterea nu inseamna numai forta. Poate insemna si intelepciune. Cand esti sigur de cunostintele tale, de ce stii si poti, de modul in care gandesti, te poti implica intr-o competitie “de gandire” cu altcineva. Asta fac multi oameni, nu numai barbati, atunci cand participa la tot felul de concursuri, in special cele de sah si chiar la unele concursuri sportive. Pentru ca sportul nu presupune doar conditie fizica, ci si psihica. Daca stii cum sa gandesti, esti echilibrat si perfect motivat, ajungi sigur pe locul unu.

In functie de cat suntem de constienti de puterea pe care o detinem si de cat de mult ne dorim sa avem mai multa, ne alegem si profesia in viata. Sa ai putere, sa fii in control si intreaga ta activitate sa se bazeze pe lucrul asta, iata ceva foarte motivant! Astfel de job-uri? Cea de profesor: el are painea si cutitul in fata elevilor, adica stiloul si catalogul; cea de doctor, eventual chirurg: de el depinde in mare parte daca pacientul va fi operat, tratat sau salvat sau nu; meseriile care presupun uniforme (armata, politie…) pentru ca sunt pusi sa conduca si sa ia decizii mai tot timpul; pozitia de manager: hotaraste zilnic soarta firmei si angajatilor si, nu in ultimul rand, cea de judecator. Cred ca asta ar fi pe undeva pe la apogeu, aflandu-se pe primul loc, dar nu neaparat in dreapta lui Dumnezeu.

Un judecator hotaraste cum si in ce fel va fi pedepsit inculpatul. Daca va fi pedepsit acum sau i se va amana pedeapsa. Daca aceasta va fi foarte aspra sau nu. Cat de “minunat” e sa te afli acolo, pe “podium”, in fruntea tuturor care se ridica in picioare de cate ori iti faci aparitia (din respect sau din obligatie) si, cu “bagheta ta magica”, sa spui: “Inculpatul este condamnat la…”. Oricat de grele ar fi de luat unele decizii, cu siguranta somnul unui judecator vine repede si este destul de lin, leganat de aceasta multumire, aceasta fascinatie a puterii.

Si ne mai miram de ce vor toti sa fie sefi? Sau presedinti? Daca nu de tara, atunci de orice: de administratie, de companie, de banca, de asociatie etc. Numai in frunte sa fie! Sa stie el ca e ultima persoana care spune ce e de facut. Ca el hotaraste, si nimeni altul, ce si cum se va intampla.

Dorinta aceasta acerba de a se afla la conducere, de a detine puterea vine din modul in care am internalizat supraeul, in copilarie. Adica, de felul in care am inteles, acceptat si conformat hotararilor parintilor, mai cu seama cele ale tatalui. Un parinte excesiv de punitiv si constrictiv va stimula fie o personalitate de tip A, care e foarte activa, vrea in permanenta sa fie in centru si la conducere, sa iasa in evidenta tot timpul, sa detina puterea si, eventual, sa faca la randul lui exact ce facea parintele. Sau, o personalitate mult prea supusa, umila si chiar lasa, care se lasa calcata in picioare fara a opune niciun fel de rezistenta.