Vid

Te-ai gandit vreodata ca muzica unui pian este de fapt o combinatie de oase, muschi, piele, unghii, bucati de lemn si metal, puse in miscare de niste ganduri codificate intr-o partitura si de altele vii, produse de un creier irigat de sangele caldut pompat de un muschi de vreo 250g? 
E si asta o definitie, iubire, nu? E si asta o realitate, daca vrei sa o vezi asa… daca poti sa o vezi numai asa.

Iti sarut tesutul epitelial ce-ti acopera osul temporal stang, iubitule si te invit la o vivisectie pe pieptul meu, ca sa te cauti in atriile si ventriculele mele…sa vezi daca esti in imima mea. Pronosticul meu e ca n-ai sa te gasesti cautand asa. Poate doar ocazional – si ceva mai jos. 
Totusi, cand incepi sa cauti, taie mai intai inima, te rog!

Am gasit textul asta in laptop. Imi amintesc exact cand l-am scris si pentru cine. De fapt din cauza cui. Imi amintesc, dar nu mai simt revolta de atunci. Si ma intreb: m-am detasat de mine insami?

Natura noastra e tare ciudata.Se poate sa ne scbimbam halucinant de la o clipa la alta? Asta e cea mai mare dilema, in fata careia celebrul "cunoaste-te pe tine insuti" tremura neputincios. Sau poate se refera exact la cunoasterea capacitatii de schimbare si la acceptarea, clipa de clipa a noului din noi. Si atunci ce este ceea ce ne defineste? Ceea ce dureaza mai mult? Ceea ce are o intensitate mai mare? Procesele insele si parghiile psihologice ale schimbarii? E greu de spus.

Totusi, ne trezim uneori, fara nicio notificare prealabila, ca nu mai suntem cei care ne credeam. Ne trezim separati brusc si irevocabil de cele mai profunde si, aparent, trainice sentimente. Ne trezim goi. In locul iubirii, al durerii, al fericirii celei mai profunde, al urii celei mai adanci, ne trezim cu un vid. Si, dupa socul initial al constatarii, probelma este ce anume sa punem in loc.