Sa iti pierzi mintile

Vrem sa fim siguri pe noi, cu picioarele bine infipte in pamant. Avem planuri, deadline-uri (vai, cum suna asta!!), agende pline,  traiectorii clare in viata etc. Daca ceva ne surprinde, e de rau!

N-avem loc pentru surprize. Nu mai stim ce sa facem cu ele si nu le intelegem in niciun alt fel doar ca pe niste factori perturbatori care aduc stres, oboseala si panica. Surpriza isi pierde tot mai mult, parca, valoarea pozitiva si ne sperie pentru ca ne-am pierdut obisnuinta de a reactiona spontan, natural, cu mintea treaza la lucruri pe care nu le-am prevazut si pentru care nu ne-am pregatit. Pregatirea aceasta, insa, seamana tot mai mult cu o transa hipnotica. Daca ceva ne "trezeste", ne arunca in paroxism.

Oricat ar fi de greu de acceptat si de inteles, haosul e mediul nostru natural de viata. Soarele rasare si apune la un moment diferit in fiecare zi, iar noi am evitat sa traim realitatea aceasta, inventand ceasul.  Urmarile se vad. Am devenit dependenti de ceas, iar soarele ne ingrozeste cu imprevizibilitatea asta pe care n-o mai intelegem. Poate ar trebui sa acceptam ca exista lucruri minunate la care nu ne-am gandit; ca nu neaparat ceea ce am planuit cu efort si cu mult timp inainte este si ceea ce ni se potriveste cel mai bine in viata, si ca putem ajunge in cele mai cele locuri/situatii/contexte absolut intamplator si "surprinzator". De fapt, daca e sa fim sinceri si sa ne uitam in jur… de obicei chiar asa se petrec cele mai frumoase lucruri: din intamplare.

Normal ca nu ne putem sustrage lumii in care traim, nu ar fi o idee buna sa ne aruncam ceasurile si agendele sau sa renuntam la placerea de a planui una-alta; dar e absolut necesar sa renuntam la tendinta de a transforma orice schimbare intr-o depresie, la tendinta de a renunta la ceea ce nu cunoastem pur si simplu din frica de necunoscut. Avem voie sa gresim si este cu totul stupid sa ne construim o masca din care sa ne fie teama sa iesim si in spatele careia sa ne ascundem de cate ori apare o schimbare. Putem reinventa  masca sau o putem sparge pentru ca ne apartine noua, si nu avem de ce sa fim noi sclavii ei.

Putem simti surprinzator, putem actiona in consecinta. Eu nu vreau sa ma mai judec pentru asta si nu vreau sa ma simt vinovata. Daca am gresit sau am ranit pe cineva pentru ca mi-am pierdut mintile din cauza sentimentelor, mi-am cerut iertare... dar asta s-a intamplat extrem de rar.  Schimbarea este viata. Prin definitie. Celulele noastre se reinnoiesc constant. Nu poti opri lucrurile intr-o forma fixa fara sa le ucizi. Uneori iti pierzi mintile. Asta nu inseamna nimic altceva decat sa lasi energia vitala sa se manifeste. E natural si benefic. E chiar necesar sa se intample asa uneori. Trebuie sa fim mai toleranti in legatura cu asta, in ceea ce ne priveste pe noi insine, dar si cu ceilalti.

Cei ce traiesc puternic sentimentul adanc si impetuos, cei care se lasa purtati de el, sunt cei care se aseaza la marea masa a petrecerii vietii, pe cand ceilalti, lucizii, calmii, calculatii, cei stapani pe ei, cei "in control" sunt alungati asa cum este alungat Jaques Melancolicul in Cum va place:

Drum bun,  cale batuta, domnule calator! Ai grija sa vorbesti din varful buzelor si sa te imbraci cat mai fistichiu, sa ponegresti tot ce-i mai bun in tara ta, sa-ti blestemi ursita si sa-i ceri socoteala Domnului Dumnezeu ca te-a facut asa cum te-a facut. (Shakespeare, Cum va place,  in  S. Opere, Bucuresti, A.S.P.L.A., 1958, p. 466-467)