Timpul contra viata; viata contra timp!

De fiecare data cand se intampla cate o tragedie, ne trezim; ne dam seama cat  e de firava viata, ca timpul trece, oamenii dispar, ca nu e cale de intoarcere si oricand poate fi cineva drag. Dar nu ne tine mult, doua zile maxim, caci dupa aceea incepem iar sa fim sclavii muncii, a banilor, a sentimentelor urate pe care le avem unii fata de ceilalti ( indiferenta, egoism, orgolii...),  nascute din disperarea de supravietuire sau de a fi cu un cap mai sus.  

Nu ne dam seama cat de neinsemnate sunt aceste stari si sentimente, in comparatie cu... a exista sau a nu mai exista.

Nu ne dam seama ca de multe ori e posibil sa stam de vorba cu o persoana pentru ultima oara.

Nu ne dam seama ca toti suntem LA FEL: ne nastem si murim. 

E curios cum ajungem sa pretuim un om si sa ii vedem valoarea abia dupa ce nu mai e! Am vrea sa dam timpul inapoi, sau in anumite cazuri sa il oprim pur si simplu. 

Ar trebui sa pretuim viata mai mult si sa incercam sa facem ceva frumos din ea.

 Ar trebui sa ii pretuim mai mult pe “cei ai nostri”, sa le aratam asta, sa le spunem tot timpul!

Cei ce se duc, sunt o lectie pentru cei ce raman, dar acestia de multe ori sunt prea preocupati sa vada. 

Gandeste-te la articolul asta cand ii vorbesti cuiva rastit sau cand iti repezi mama la telefon caci...”am de lucru, vorbim alta data”.  M-as bucura sa stiu ca macar unul din cei ce il citesc, la sfarsit, iau telefonul si isi suna parintele, fratele, prietenul sau copilul sa il intrebe simplu: “Ce mai faci, esti bine?”


Inspiratia articolului a fost tragedia violonistului Adrian Berescu!
Dumnezeu sa-l ierte! Odihneste-te in pace, Taz!