Eu nu lasam sa "moara" amintirea, regretul, orgoliul si era normal ca acestea, la randul lor, sa nu ma lase sa traiesc. Eu, vie fiind, le voiam si pe ele asemeni mie, iar ele, aflate in plin proces de putrefactie, doreau sa ma atraga in aceasi netraire.
Doar ca ceea ce este mort nu invie (sa nu ne amagim cu basme si telenovele, va rog), dar ceea ce este viu poate, din neatentie, sa moara...sufleteste, emotional. si atunci de ce sa iti comanzi si savarsesti propria ucidere, pentru ceva ce nu mai e?!
Eroii mor pentru o cauza, pentru un vis, pentru ceva maret, nu postmortem idealuri. Asadar, probabil ca singura solutie pe care o avem in fata unei astfel de situatii este sa fim mai vii ca inainte, sa renastem mai buni si mai puternici, pentru ca in fata relatiilor care s-au sfarsit pot sa stea triumfatoare doar persoanele care inving trecutul si TRAIESC mai mult, mai intens, mai frumos.
A voastra, M.S.Z.
P.S.: De asemenea, am invatat la cursurile pe care le-am urmat anul trecut, de Psihiatrie si Filosofie (am mentionat numele cursului deoarece profesor era un psihiatru), ca perioada de "doliu" este nu doar perfect normala, cat si deosebit de importanta pentru procesul de vindecare.(in psihanaliza numindu-se "constientizarea pierderii"). Gresit nu este sa plangem si sa jelim pierderea, ci sa ramanem blocati la aceasta etapa. (amintind aici de etapele durerii: negarea, furia, targuiala, depresia si acceptarea).
Educatia pentru "tinerii din ziua de maine"
Ce faci atunci cand ti se propune sa preiei fraiele rubricii de blog a site-ului pentru care scrii de doi ani?
