Lasa ca fac maine

De cate ori nu ne-am auzit spunand asta?!? Am amanat unele lucruri de facut, din diverse motive. Dar care e de fapt adevaratul motiv pentru care facem asta?

Scuze sunt suficiente: ba ca suntem prea obosite, ba ca nu avem chef acum, ba ca mai e si maine o zi, sau ca pe lista de prioritati e altceva la rand s.a.m.d.

Motivatia “ascunsa” a acestor amanari poate proveni din dorinta noastra de a controla, de a ne simti stapane pe situatie, de a avea puterea de decizie. Una e sa fii intr-adevar cumplit de obosita si sa nu mai fii in stare sa faci tot ce ti-ai propus, iar alta e sa amani acel ceva pentru a te simti bine, cumva eliberata de acea apasare a lui “trebuie”. Iar asta, mai ales cand acel ceva implica si alte persoane.

Pe vremea cand lucram “la patron”, aveam doua obiceiuri proaste: desi aveam agenda in care sa trec ce era de facut in fiecare zi, stocam in minte, la fel ca si numerele de telefon, toate informatiile necesare; si nu plecam acasa fara sa rezolv toate acele sarcini si sa le sterg de pe lista (din minte). Procesul poate parea obositor, costisitor de energie (si memorie) si poate chiar inutil. In definitiv, daca tot aveam agenda, de ce sa nu notez, nu?! Mult mai tarziu am reusit sa descopar raspunsul la aceasta intrebare. Cand lucrezi sub patronajul altcuiva, ai un sef in fata caruia raspunzi si ii dai socoteala de orice, o mare parte din ego este umbrita. El (sau ea) este cel care iti spune ce sa faci, cand si cum, iar tu te executi. Puterea de decizie ii apartine in totalitate. Asa ca intervine frustrarea. Frustrarea de a te simti controlat si chiar manipulat. In cazul meu, singura modalitate de a compensa oarecum (in mintea mea cel putin, atunci) aceasta, era sa controlez ce era la indemana mea.

Aceasta situatie seamana foarte mult cu cele din copilarie, in care parintele sau un adult iti cerea sa faci ceva si nu prea ai vrea sa te “executi”. Stii ca ai teme de facut, dar e mult mai ispititor sa te duci afara sa te joci cu copiii, sa te uiti la televizor, sa te joci pe computer sau pur si simplu sa citesti o carte (desigur, orice altceva decat iti cere la scoala!). Asa ca unele teme raman amanate, uitate sau chiar nefacute. Anumite sarcini: dus gunoiul, facut ordine in camera ta, sters praful, cumparat paine etc., pot fi si ele “evitate” tot in aceasta maniera. Dar cu ce folos? Pentru ca, in cele din urma, tot vine vremea sa le faci. Iar daca a trecut “termenul de expirare”, repercursiunile sau pedepsele pot fi destul de neplacute. Da, dar totusi, e atat de fain sa nu faci chiar imediat ceea ce ti se cere! Sa ii zici “da” mamei si sa o zbughesti in cu totul alta directie, cu o cu totul alta intentie!

Cam la fel si in viata noastra de zi cu zi. Chiar daca o facem foarte foarte rar, tot ajungem sa amanam cate ceva, amagindu-ne cu cate o scuza stravezie.

Cred ca ceea ce avem nevoie sa intelegem si sa acceptam este ca suntem stapani pe propria noastra viata intr-o masura foarte mica. Este foarte adevarat ca noi alegem caile pe care sa mergem si in ce mod sa o facem, dar cand vine vorba de unele decizii, acestea sunt luate de cu totul alte persoane decat noi, chiar daca ne privesc in mod cat se poate de personal.

Lucrul asta se invata inca din frageda copilarie. Depinde foarte mult de parinti cum aleg sa faca asta. Unii folosesc cuvinte si explicatii pertinente, din care copilul sa inteleaga de ce e nevoie sa faca acel ceva, altii recurg la pedepse sau pur si simplu lasa lucrurile la voia intamplarii, nepasandu-le cu adevarat de ce se alege de copilul lor. Internalizarea acestui proces, acceptarea situatiei, explicarea ei intr-un mod logic, cu argumente concrete, poate ajuta individul sa inteleaga de foarte devreme ce anume sta in puterea lui sa decida si ce nu.

Desi poate parea ciudata trimiterea, cam acelasi gen de relatie se stabileste si intre sado-maso, unde este vorba tot de control. Desi toti am tinde sa credem ca sadicul este cel care il controleaza pe masochist, in realitate lucrurile stau exact pe dos. Pentru ca de fapt cel din urma este cel care “dicteaza” cand anume sa se opreasca sadicul.

In cele din urma, decizia suprema e clar ca tot tie, ca individ, iti apartine. Tu esti cel care alegi sa nu faci ceva, stiind care vor fi urmarile, ce vei avea de pierdut sau de castigat. Important este sa stii si sa fii constient de acestea.

Revenind la relatia sef-angajat, in final tot tu, angajatul, chiar si pentru o perioada foarte scurta de timp, esti cel care se afla de fapt in control asupra sefului. Cred ca subconstient, ambele parti stiu cum sta situatia si, in acelasi timp, ambele parti profita cat mai mult de pe urma ei. Seful face uz de putere si isi permite sa “pedepseasca”, sa ridice tonul, sa arunce cu invective si chiar sa jigneasca angajatul, iar in cele din urma sa il concedieze. Si asta il face pe el sa fie vazut ca “puternic”. Asa cum ne ziceau si unii profesori la scoala, ca ei au painea si cutitul. Este nevoie de anumite trasaturi de caracter, de un anume tip de personalitate, pentru fiecare meserie sau pozitie sociala in parte. (Ex. putini oameni pot fi sau isi aleg sa fie neurochirurgi!)

Angajatul poate alege sa tremure in fiecare clipa a orarului de lucru la gandul ca isi poate pierde postul, sa ii fie frica de amenintarile cu datul afara venite din partea sefului, sau pur si simplu sa isi vada de-ale lui, in ritm propriu, adaptat pe cat posibil la nevoile postului. Da, e adevarat, el are puterea de a te da afara, insa nu iti poate lua ceea ce stii sa faci, nu iti poate anula persoana si personalitatea. Nu poate anula cine esti!