Aspiratii pierdute

Chiar? Ce se intampla cu primele noastre dorinte de a deveni ceva in viitor? Mici fiind suntem intrebati de catre adulti: “Ce vrei sa te faci cand vei fi mare?” Iar noi raspundem fiecare in functie de “aspiratiile” care par sa ne atraga atunci, poate chiar pe moment. Cum ar fi profesia unuia dintre parinti, sau ceva ce ei ar dori sa devenim, ceva ce ne inspira poate incredere si ne face sa visam. De cele mai multe ori, pe parcursul vietii, aceste dorinte se sting, dispar; uneori ne aducem aminte de ele si zambim propriei amintiri, considerand-o naiva si nefondata. Dar de fapt, in sinea noastra, stim foarte bine ca si acum mai cochetam uneori cu acele ganduri, ne mai gandim cum ar fi fost daca am fi dus pana la capat acea prima dorinta.

Indiferent care ne-au fost motivatiile atunci, s-a intamplat totusi ceva care ne-a determinat sa alegem alt curs, sa devenim altceva. Iar noi am lasat sa se intample acest lucru. Fie pentru ca am inteles ca nu ni se potrivea acel viitor, acea profesie, fie pentru ca ne-ar fi solicitat mai multa energie, sacrificiu si determinare decat am fost dispusi sa oferim, sa investim, capapabili sa depunem pentru a ajunge Acolo.

Imi aduc aminte ca in prima copilarie imi doream sa devin medic. Explicatia o dadeam tot eu: voiam sa o “vindec” pe o matusa care avea grija de mine si la care tineam foarte mult. Pe langa asta, familia mea era destul de “intesata” de medici si asistente medicale, asa incat era firesc sa ma atraga aceasta perspectiva, chiar si la o varsta atat de frageda. Apoi s-a intamplat acel ceva, de pe urma caruia am urmat “turma”, cursul vietii asa cum venea el, fara sa ma lupt, sa ma impotrivesc, sa ma zbat pentru a ramane la “dragostea dintai”. In cele din urma nu am studiat medicina, desi am cochetat adesea cu anatomia umana, mi-a placut sa citesc si sa aflu cat mai multe corpul uman. Dar am ales sa ma ocup de sufletul omului, nu de “ambalajul” lui. Banuiesc ca in cazul meu am ramas totusi destul de aproape de prima intentie.

Copiii par naivi si poate chiar caraghiosi cand sustin idealuri marete: vreau sa ma fac astronaut, vreau sa ma fac neurochirurg, vreau sa devin cercetator stiintific... Parintii si adultii apreciaza entuziasmul lor, ingenuozitatea si curajul de a face astfel de afirmatii. Insa foarte putini mediteaza indelung asupra acestora. Oare copilul meu chiar ar putea deveni...? In definitiv, de ce nu? Doar pentru ca e un tel prea maret iar noi niste oameni mult prea obisnuiti, prea comuni?

In unele licee exista persoane specializate pentru orientarea tinerilor catre profesii care sa li se potriveasca, pentru care sa aiba aptitudini, care sa le ofere satisfactiile de care au nevoie. De multe ori acestia sunt secondati de parinti. Desigur, atunci cand acestia reusesc sa fie de acord asupra viitorului copilului/copiilor lor. Pentru ca mai exista si cazuri in care fiecare parinte in parte considera ca profesia lui e mult mai atragatoare, ofera mai multe satisfactii materiale si este mai bine cotata. Si atunci, bietul copil este prins pe undeva la mijloc, intr-o “funie” de care trag ambii parinti, fiecare in directia lui. Cred ca asta e unul dintre cele mai grele si confuze stari pe care le poate trai un adolescent. Care si asa se confrunta saracul cu suficiente trairi pe care nu si le poate explica suficient de bine, pe care nu le poate controla si care ii dau suficiente batai de cap.

Dar oare ce ne determina totusi sa ne abatem de la propriile noastre aspiratii? Sa ajungem a accepta ce vor altii de la noi, ce asteapta ei sa fim, si nu ceea ce simtim noi sa devenim? Cata amaraciune se poate aduna in sufletul unui om a carui viata a devenit monotona, plictisitoare, fara nici un fel de satisfactie, iar asta doar pentru cateva momente de slabiciune din tinerete. Din nefericire, atunci cand accepti sa traiesti o viata trasata de altii, de parintii tai, de societate, de limitarile vremurilor, nu te mai poti astepta la bucurii si satisfactii prea mari. Intrebarea: “unde ma voi afla peste 10 ani?” devine anodina, nenecesara. Stii foarte bine cam ce va fi peste acesti 10 ani, cand te vei afla in prag de pensie, cu copii mari, la casa lor etc. Desi acest viitor pe termen scurt iti confera o stabilitate interioara, nu te bulverseaza si nu te solicita, daca privesti totusi inapoi in timp simti totusi un gust amar. Iti spui: “Cred ca as mai fi putut face totusi ceva. As mai fi putut realiza si...”

Spiritul unui om este construit din alegerile pe care le face. Din nefericire, este mult mai usor sa te supui dorintelor si cererilor altcuiva decat sa te ghidezi singur, dupa propriile tale repere si principii. In felul acesta te absolvi de responsabilitatea propriei tale persoane. Si nu stiu daca dezamagirea unui parinte de a nu-si vedea copilul unde si l-a visat este mai mare decat propria dezamagire, de a nu fi devenit ceea ce ti-ai propus. Cei mai multi dintre oameni aleg sa aiba copii tocmai pentru a-si “asigura” dreptul la viata, pentru a investi in ceva, in cineva, in altcineva, propriile lor aspiratii si idealuri, pentru a avea in felul acesta un viitor. Dar din pacate nu poti sa “strici” o viata, viata propriului tau copil, fortandu-l sa devina pianist, actor, sau orice altceva nu ai devenit tu, parintele lui, pentru ca nu ai putut, pentru ca nu ai avut suficiente sanse, curaj sau posibilitati. Iar daca o faci, sa te arati apoi dezamagit de nereusita acestuia. Pentru ca de fapt, este vorba de nereusita ta. Tu esti cel care nu ti-ai dus pana la capat idealurile; asa ca nu ai nici un drept sa il acuzi acum pe el, copilul tau, ca nu a reusit nici el sa o faca.

Sa dam oare vina pe societate? Suntem invatati sa ne conformam regulilor, legilor scrise sau nescrise, sa acceptam viata asa cum e ea, fara a avea curajul sa o schimbam, sa o facem mai buna, sau macar asa cum o vrem noi. Aceasta conformare la care suntem indemnati si supusi ne constrange astfel incat nici unul din noi nu mai are curajul sa viseze cu adevarat la ceva al lui. Persecutiile celorlalti din afara uneste oamenii atat de puternic dar, totodata, ii face si vulnerabili, incapabili de a mai avea curaj pentru a iesi in fata, epntru a se evidentia in vreun fel.

Da, este greu sa devi tu insati! Adica sa te auto-perfectionezi si, totodata, sa iti permiti a devieni victima destinului harazit de altii.