Incaleca pe o sa si spune-ne povestea ta 18

Pe adresa [email protected] au fost trimise urmatoarele povesti la concursul organizat de Feminis.ro si Veloteca. Trimite-ne si tu povestea ta despre biciclete!

Pentru concursul: Incaleca pe o sa si spune-ne povestea ta

Stanculeanu Mihaela Nicoleta - Bicicleta – pericol salvator

Bicicleta ar fi cu siguranta cel  mai dorit cadou. Sora mea si-a dorit una, a cerut-o si a avut-o. A luat lectii repetate de la parinti ca intr-un final sa o poata stapani. Evident ca a avut multe dezechilibrari, ca a cazut de numeroase ori, ca s-a pricopsit cu zeci si zeci de vanatai si julituri, nu i-a pasat caci ei ii placea. Imi amintesc ca nici nu ii trecea julitura ca facea alta. Eu fiind o fire mai fricoasa, lucrurile astea ma inspaimantau. De aceea  stateam departe de bicicleta si refuzam sa ma urc pe ea.

Anii treceau si eu ramaneam cu acea fobie: sa nu cad, sa nu ma lovesc, pe cand ea a continuat sa faca plimbari prin oras cu bicicleta.

Intr-una din vacantele de vara am acceptat sa merg cu ea in tabara. Cum era planuita de ceva timp parea sa fie cea mai frumoasa vacanta, sau cel putin asta era asteptarea mea si a altor copii ce aveau sa-si insoteasca fratii ca si mine. Drumul prin tara, desi a fost obositor a fost plin de evenimente placute. Ne opream prin diverse locatii pentru a lua masa sau pentru a ne racori cu un suc rece. Am mers la piscina, sau chiar ne-am balacit in lacurile locale. Vacanta aceasta incepuse minunat de bine.

Ne-am stabilit undeva la o cabana din preajma unei paduri. Era placut de frumos caci era liniste deplina si racoare intr-o vara torida.  Ghidul si supraveghetoarea au avut initiativa unei competitii. Ca atare, am fost impartiti pe grupe si ni s-au dat instructiuni pentru a indeplini anumite sarcini. Ni se cereau sa culegem flori din padure, sa strangem ciuperci sau muschi de pamant, sa inapoiem steagul urcat in cel mai inalt copac din imprejurimi sau eram testati la rezistenta.

In acea cursa de rezistenta eram trimisi intr-o expeditie. Trebuia sa urmam un traseu ca mai apoi sa ajungem la indiciul ce consta in harta intoarcerii pe un alt traseu. Fiecare echipa era formata din doua persoane. Regulile erau reguli si de intrai in joc trebuia sa le respecti. Ni se puneau la dispozitie: o bicicleta – mijloc de transport pentru unul dintre coechipieri, un rucsac (plin cu alimente si lichide pentru hidratare, indispensabila trusa de prim ajutor si lanterne) pe care trebuia sa il duca persoana care nu mergea pe bicicleta – deci eu.

Am mers mult, insa am ajuns cu bine pana am gasit harta. De acolo, ne-am ratacit. Nici acum nu stiu unde am gresit, insa dupa o perioada ne-am dat seama ca tot ce faceam de ore bune era sa ne invartim in cer. Lucrurile incepeau sa ne ingrijoreze pentru ca in curand avea sa se intunece.  Dupa un timp de mers, am poposit pentru a manca, pentru a ne mai odihni si prinde puteri. Continuand, am gasit drumul bun, iar la un moment dat, partenera mea de calatorie a decis sa mearga pe langa bicicleta. Din neatentie, a calcat gresit si dezechilibrandu-se a facut ca bicicleta sa cada peste ea. Lovita, speriata, cu dureri groaznice de glezna si-a dat seama ca nu putea continua drumul catre cabana. In acel moment ne-am trezit ca suntem ratacite in salbaticie, fara provizii, fara imbracaminte groasa sau alt echipament adecvat de innoptat intr-o seara racoroasa de vara, si cu bateriile de la lanterna aproape descarcate.

Chiar daca eram eu cea mai mica din echipa noastra nu ma puteam resemna sa ramanem singure peste noapte in pustietate asteptand ca cineva sa vina in cautarea noastra. Cum nu puteam sa renunt, am luat decizia sa plec eu singura catre cabana pentru a aduce ajutoare. Drumul pe jos ar fi insemnat alte cateva ore insa stiam ca timpul este pretios atunci cand cineva are nevoie de ajutor medical de urgenta. Aici si astfel mi-am invins frica fata de bicicleta, si pentru prima data m-am urcat in sa. E drept, am avut retineri si inima cat un purice insa mi-am demonstrat ca pot fi curajoasa.

Asa am plecat la drum, increzatoare in mine, fara frica de intuneric si hotarata sa ajung cat mai repede la cabana. Pedaland, am ajuns in timp record si am cerut sa fiu insotita la locul unde s-a produs accidentarea prietenei.

Totul s-a incheiat cu bine, caci era vorba de o usoara entorsa. Prietena s-a recuperat repede, iar eu in urmatoarea saptamana de tabara puteam fi vazuta doar pe bicicleta. Imi descoperisem pasiunea pentru pedalat.

Astfel, intoarsa acasa, le-am povestit parintilor despre cele intamplate in tabara si le-am spus ca imi doresc si eu o bicicleta a mea pentru a ma plimba in voie cu sora prin parc. Surprinsi placut de cererea mea, mi-au promis sa imi cumpere in scurt timp una si m-au felicitat pentru actul de curaj dovedit si pentru camaraderia aratata pentru o persoana cu care petrecusem doar doua saptamani.

Peste putin timp aveam sa gonesc pe strazile din preajma blocului si sa colind cartierul, mergand cu sora prin parcuri si livezi.

Ii multumesc ei pentru frumoasa tabara in care m-a dus, unde mi-am putut invinge teama de intuneric si de mersul pe bicicleta si ca intr-un final mi-am descoperit pasiunea pentru pedalat.

Aceasta este descrierea mea despre bicicleta – din Seria Amintiri din copilarie, si intamplari cu bicicleta, deoarece, cea care parea un adevarat pericol pentru mine a fost salvarea cuiva intr-un moment de cumpana.
 
Barbu Cristina Irina - Bicicleta – Complicea mea

Mi-am iubit bicicleta primita de la Mos Craciun. Ii scrisesem ani la rand iar si iar cu aceasi rugaminte: de a-mi oferi o bicicleta. Mai toti copiii din fata blocului aveau una – ori primita noua de la parinti , ori mostenita de la fratii mai mari. Eu, fiind singura la parinti, nu aveam asa posibilitate de a folosi bicicleta fratilor.

Dupa ce si-a facut aparitia aceasta bicicleta in viata mea eram cu totul alta persoana. Daca inainte de a o avea, dupa ore veneam acasa, mancam si ieseam afara sa ma joc, lasand lectiile pentru ultima parte din zi, de atunci  mergeam intr-un suflet acasa spre a-mi face temele si invata, ca apoi sa pot iesi afara fara probleme, cu bicicleta. Strabateam in lung si in lat stradutele din jurul blocului. Ma luam la intrecere cu alti copii din bloc si asa imi petreceam mai toate dupa-amiezele.

Intr-una din vacantele de vara am fost dusa la tara, la bunici si unchi. Desigur ca am cerut sa imi iau cu mine si bicicleta caci eram de nedespartit. Stiam ca multe activitati nu voi avea acolo, deoarece prieteni sau verisori nu aveam.  Cat era ziua de mare eu ma plimbam. Ba prin curtea unchilor, ba spre casa bunicilor. Mergeam zilnic la ei, de cateva ori. Matusa mereu avea cate un mesaj de transmis, ori pur si simplu mergeam sa vad ce fac si de ii pot ajuta la treburi prin gradina.

Dupa vreo doua saptamani de petrecut acolo, m-am imprietenit cu o fetita ce statea langa casa bunicilor. Asa am inceput sa petrecem tot mai mult timp impreuna. Ziua faceam cele obisnuite -  cursele catre casa bunicilor, treburi prin gradina si dupa masa obisnuiam sa ma odihnesc cateva ore. Cum energia acumulata dupa orele de somn trebuia consumata, ma strecuram pe furis afara si plecam cu bicicleta. Asteptam pana cand matusa dadea stingerea! Venea sa ma inveleasca si sa-mi spuna noapte buna dupa care puteam pleca cu usurinta. Era nevoie sa las televizorul aprins ca sa nu fiu deconspirata. De se vedea lumina de la televizor se “stia” ca nu dorm, insa eu ma intalneam cu prietena si mergeam de ne plimbam pana in satul urmator. Traseul era nemaipomenit pentru o intrecere iar racoarea serii foarte placuta. Dupa fiecare plimbare nocturna, ce dura maxim o ora dormeam neintoarsa. La sfarsitul cursei aveam mereu un castigator iar cel invins cumpara a doua zi sucuri pentru amandoua.

Nu era o competitie stricta, ci mai mult era o joaca. Niciuna dintre noi nu tineam in mod deosebit sa castigam, ci deseori faceam in asa fel incat cealalta sa isi ia revansa.

Imi amintesc cu drag toate acele plimbari, toate incercarile mele de a iesi din casa fara sa fac zgomot, intoarcerile in miez de noapte, si intrarile pe usa din spate a casei, ori scartaitul portii in linistea noptii sau a rotilor sub pietris.

Toate astea imi aduc aminte de acea vara formidabila petrecuta la unchi, unde am trait cele mai tari senzatii pe bicicleta, sau cele mai mari emotii fiind constienta ca oricand matusa ar putea sa sesizeze lipsa mea din camera, sau ca un vecin ma poate vedea pe mine si prietena mea, ca mai apoi sa ne spuna unchilor, respectiv parintilor.

Pentru toate aceste escapade minunate consider ca bicicleta mi-a fost complice direct. A fost una dintre cele mai frumoase vacante petrecute la tara, in compania bicicletei.

Petrica Andreea - Prietena mea, Tomata

N-a avut vreodata un nume, dar cu siguranta nu e o anonima. Toti vecinii au stiut cand fata lu' nea Petrica a primit o bicicleta, un Pegas rosu, nou-nout. „Saracu' om, n-a închis un ochi toata noaptea. L-a lasat aia mica? Ba bine ca nu! Voia sa invete pe loc sa mearga pe bicicleta. Degeaba au rugat-o sa astepte pana a doua zi dimineata; ea – nu si nu. Ca la circ, domne'! Ce bataie i-as fi dat eu...”

Of, ce ti-e si cu gura lumii! Macar de s-ar fi intamplat astfel! Sa va spun eu cum a fost atunci si ce-a urmat dupa...

Pe vremea aceea eram un copil tare rasfatat, singur la parinti, care alerga intruna si isi chinuia tricicleta, tarand-o dintr-un capat al aleii intr-altul. Pana cand, intr-o seara, tatal meu mi-a adus-o pe Tomata. S-o numim astfel, de dragul povestirii. Nici n-am stiut ca-i bicicleta. Credeam ca in pachetul carat de tata tocmai de la Zarnesti se afla dulciuri, acadele, sucuri (deh, copil pofticios), poate chiar si o carte. L-am desfacut impreuna; pe rand, pe masa s-au inghesuit doua roti, o sa, un ghidon, cadrul de un rosu ametitor si multe alte piese ale caror nume nici acum n-as reusi sa le rostesc. Pe partea din fata a ghidonului statea lipita o poza cu un cal alb inaripat.

-    Ce-i asta?, am intrebat eu nedumerita.
-    O bicicleta, ultima din neamul ei. Fabrica in care s-au nascut stramosii ei se va inchide curand. Abia am reusit sa o scot de acolo.
-    Dar nu seamana cu o bicicleta. E toata farame, n-ai gasit alta intrega?
-    Rabdare, rabdare. Imbinam impreuna piesele si, la final, suflam peste ele ca sa o trezim din somn.

Cine a mai dormit in noaptea aceea? Tata cu siguranta nu, abia a apucat sa manance. Impins de nerabdarea copilului curios, a trebuit sa se apuce de asamblat piese, de verificat pneuri, de potrivit lantul, de ajustat inaltimea seii. Toate sub atenta supraveghere a fiicei, care il cinstea mai cu un suc, mai cu ciocolata, doar-doar va termina pana la ivirea zorilor. Vedeti voi, nu am apucat sa-mi vad bicicleta itindu-se de dupa cutie. Am adormit pe covor, cu surubelnita in mana. Nici urma de scandal sau razvratire!

A doua zi, Tomata statea mandra pe propriile-i roti, prea inalta pentru mine, abordand o trufie ce nu prevestea nimic bun. I-am dat tarcoale, indraznind sa o ating de vreo doua ori. Apoi s-a dezlantuit urgia: bicicleta mea rosie, de o perfectiune intangibila, nu avea roti ajutatoare. Ce dezamagire! O tragedie demna de repertoriul lui Sofocle, caci, de teama impactului cu asfaltul, nu aveam de gand sa o folosesc.

Tata, in stilu-i descurcaret, a risipit repede grijile. Mi-a spus ca rotile ajutatoare erau de domeniul trecutului. Bicicleta mea era speciala, avea un sistem inovator cu aripi minuscule atasate rotilor mari. Nu degeaba ii lipisera un abtibild cu un cal inaripat, sigiliul calitatii. Credeti sau nu, strategia a prins la copilul putin mai naiv, dornic sa invete a pedala ca un om mare. Cat a durat „training-ul” intr-ale ciclismului, n-am cazut nici macar o data. Nu-mi era deloc teama. Bicicleta mi-a devenit un prieten de nadejde, cu toane ocazionale pe care i le temperam... vorbindu-i ca de la egal la egal.

Curand, aleea din spatele casei s-a dovedit neincapatoare pentru ambitiile mele de explorator. Pe sosea nu aveam voie sa merg de una singura, sa nu ma „calce” masinile. Solutia am gasit-o pedaland. Mi-am „inchiriat” o ulita, una prafuita, plina de pietre si gropi, strajuita de buruieni si garduri ce stateau sa se darame. Dar era ulita mea si puteam pedala in voie. La inceput cu grija, caci Tomata era bicicleta de oras. Nu voiam sa-i zdruncin spitele nobile.

Au fost vremuri haioase si cu talc. Pedaland, am invatat tabla inmultirii si poeziile pentru serbare. Am renuntat la egoism predandu-le prietenilor „arta pedalatului”. Cu probe teoretice si practice! Tomata ma aproba de fiecare data, pe tacute, chiar daca in urma meditatiilor se mai alegea cu cate o julitura pe cadru sau cu vreun cauciuc dezumflat. Noroc cu doctorul de biciclete si cu alifiile lui fermecate, altfel, ce s-ar fi ales de noi? De cateva ori am si cazut, din neatentie sau din simpla visare. Am plans, dar nu de grija mea, ci de a Tomatei, care mai mereu se alegea cu ghidonul rasucit. Cu chiu cu vai o duceam acasa, unde asteptam cuminte ca doctorul sa se intoarca de la serviciu, sa-i puna diagnosticul si sa o repare cat mai repede. Mustruluiala trecea neobservata. Ulita ne chema si, in ciuda loviturilor si a cucuielor, ispita era mare.

[ Tomata, iti mai aduci aminte cand ne-a fugarit berbecul acela infuriat de rosul tau sfidator? Si, cum eu ma tot uitam peste umar sa vad daca ne ajunge din urma, am nimerit amandoua in gard?]

Cu Tomata alaturi si cu Miena, catelusa roscovana cu mutrisoara de vulpe, nimic nu mai conta. Lasam balta televizorul, uneori si temele. Ani de-a randul am avut acelasi traseu. Desi crescusem, soseaua nu ma mai tenta. Era doar o bucata rectilinie de asfalt, care nu ne putea oferi niciuna din surprizele ulitei. Cel mai mult imi placea sa pedalez pana-n varful dealului ca, mai apoi, sa-mi dau drumul „la vale”, cu mainile bine-nfipte in ghidon, cu picioarele ridicate, chiuind de zor. Nu parea sa conteze ca, in orice moment, o masina, o caruta, un caine sau un card de gaste puteau sa apara de dupa colt. Eram libera si ma comportam ca atare, un pic prosteste, iresponsabil. Acea libertate si entuziasmul spontan nu le-am mai regasit vreodata, nici macar la volanul unei masini.

Sunt povesti de demult, evocand o copilarie in care Cartoon Network si José Armando nu si-au gasit locul. Din pacate, cu totii crestem. Ne gasim alte hobby-uri, prioritati sau ne lasam napaditi de griji. Vechii prieteni zac tacuti pe undeva, prin cotloane intunecate. Nici Tomata mea n-a scapat de pecetea timpului. Pe nesimtite a devenit bicicleta de weekend, apoi a decazut din rangul de „cea mai fidela insotitoare” devenind o bicicleta mult prea demodata pentru adolescenta teribilista. A capatat cateva linii ruginii, nici faruri nu mai are. A fost revopsita intr-un rosu mai putin stralucitor, prea inchis pentru personalitatea ei. Din neglijenta sau din nepasare (invinuirile nu isi au rostul aici), Pegas-ul alb de pe ghidon a fost acoperit cu vopsea. Trist, nu-i asa? Mai ramane sa va spun ca am profitat de programul „Rabla pentru biciclete” si am tradat-o pe Tomata, lasand-o prada negustorilor de fier vechi.

Daca tot ati avut rabdare sa cititi povestea mea, nu o sa va dezamagesc tocmai acum. Bicicleta rosie e inca intr-o forma de invidiat pentru venerabila ei varsta. E drept, s-a cam garbovit de la atata mers in trap pe pietre ascutite si prin noroi. Manerele i s-au tocit, pe alocuri saua e prinsa cu banda adeziva. Cat despre jante si pneuri, cine mai stie de cate ori au fost schimbate? In rest, am pastrat majoritatea pieselor originale. Sa fiu sincera pana la capat, meritul ii revine doctorului de biciclete, si el atins de ani.

Azi, Tomata se odihneste in garajul lui nea Petrica (doctorul, daca nu v-ati prins pana acum). Prea mult a alergat la tinerete. Mi-ar fi placut sa o iau cu mine in toate peregrinarile care m-au definit ca adult, dar stiu ca-i merge bine, acolo, langa ai mei. Cand tanjesc dupa o frantura de copilarie, ma reintorc acasa si o provoc prieteneste la o plimbare. Nici eu, nici ea, nu am mai face fata unei curse nebune. Ulita nu mai avem, a devenit strada; timpul liber s-a dizolvat si el. Nu-mi fac griji, sigur gasim noi o poteca pe care sa o exploram agale, la ceas de seara.

Tomata, incotro acum?

Camelia-Mia Ursu

Miroasea a verde si dulce... Mugurii plezneau pe frunze, iar soarele ii alinta cu razele-i caldute de primavara. Era intr-o zi de 7 aprilie a unui an demult, poate prea demult pentru voi, cei care veti citi aici. In dupa amiaza aceea blanda...m-am nascut eu, o fiinta care facea galagie, auntandu-si venirea in aceasta lume buna si rea, prietenoasa si dusmanoasa. Se ivise un mugur nou. Ma luptam sa capat  un nume. Pe vremea aceea rula un film: Carmen de la Rhonda, sau ceva de genul acesta...nu mai am pe cine intreba. Acesta a fost primul motiv pentru primul meu prenume - Camelia. Saracii mei parinti, habar n-au avut, pe vremea aceea, ca era numele unei flori minunate. Tatal meu, iubitul meu tata, avea sa spuna mai tarziu ca in primavara aceea s-a nascut o floare, floarea lui. Dragul si nepretuitul meu. Cand s-a dus la notar i-a venit in gand, in timp ce acesta asternea in registru cu scris caligrafic cum de multi ani n-am mai  vazut, sa-mi mai puna un prenume. Avusese el o iubita...Maria. Dar ce pacat, cand a spus ce vroia, era prea tarziu, n-a mai fost loc decat de MIA, un prenume care nu spune mai nimic, cu care n-am fost apelata de nimeni,  niciodata, dar e al meu si, mai ales, e de la tatal meu.

Am fost un copil foarte frumos, talentat si nu prea cuminte. De la gradinita mi-au fost descoperite talentul recitarii, al dansului popular si al baletului. Eram mandria parintilor mei, dar mai ales a tatalui care aducea fotograful la orice serbare. In clasele I-IV am fost premianta (nu va inchipuiti ca luam numai premiul intai, nu). Era o mare problema. In toti acesti ani ma bateam cu toti baietii, caci numai cu ei imi puteam masura puterile, fetele erau prea neinsemnate pentru mine si asta educatiei spartane pe care tatal meu, militar de  cariera, mi-a dat-o. Mama, saraca de ea, i se plangea mereu spunandu-i ca iar mi-am rupt buzunarele uniformei in colturile bancii, iar am genunchii zdreliti si cate si mai cate. Nimic nu s-a schimbat nici in clasele V-VIII, numai ca toate acestea au capatat alte proportii: faceam parte din corul scolii, am cantat la toate vocile si am fost chiar soprana intr-un concurs la Radioteleviziunea Romana, faceam gimnastica in clubul scolii si balet la Casa Pionierului, profesorul de limba romana m-a descoperit ca am atractie spre aceasta disciplina, iar in clasa a VII-a si a VIII-a am avut expozitie personala de pictura impreuna cu o colega mai mare cu un an ca mine.

Dar sa nu credeti ca ma cumintisem, dimpotriva. Devenise o obisnuinta pentru tatal meu sa fie chemat la scoala, ba am spart tabla de sticla, ba am spart capul unui coleg cu penarul de lemn. Deja dirigintele era bun prieten cu tata caci le dadeam ocazia sa se vada foarte des. Chiar daca era pus in astfel de ipostaze, tata nu ma pedepsea inainte de a-mi asculta si varianta mea si, credeti-ma, imi dadea dreptate atunci cand aveam, cand nu mai luam si cate o curea.

Era o  nemultumire in sufletul meu si nu uitam s-o spun nici o data parintilor: fiecare vacanta a vietii mele mi-am petrecut-o la bunicii mei din partea mamei, la tara. Nu pot spune ca nu-mi placea, ii iubeam si le pastrez in suflet chipurile, dar mi-as fi dorit sa fiu si cu parintii mei.

In vacanta clasei a V-a, bunicul, ca drept recompensa a faptului ca l-am ajutat toata vara la cultura de tutun, o cultura traditionala pe vremea aceea, mi-a dat bani sa-mi cumpar o bicicleta. Si asta pentru ca, oricine venea la bunicul cu bicicleta, era o mare bucurie pentru mine. O stergeam, pe nevazute, de la poarta, chiar daca avea cadru sau nu si ma plimbam. N-am sa uit niciodata prima mea bicicleta de care a fost foare mandra...

Anii au trecut, am devenit adolescenta, m-am casatorit. Desi aveam 20 de ani, primul lucru pe care mi l-am cumparat din primul salariu a fost o bicicleta "Mifa". Sotul meu si-a luat o semicursiera. In fiecare dupa-amiaza ne plimbam prin tot orasul. Am ramas insarcinata si cea mai mare durere a mea a fost cand, din cauza sarcinii evoluate nu am mai putut sa ma urc pe bicicleta. Anii au trecut.... Bicicleta este si acum, conservata in garaj.

Intre timp, am divortat, acum vreo 11 ani. Cea mai mare bucurie mi-a facut-o iubitul meu, cand, in primavara aceasta, a reconditionat vopseaua de pe cele doua biciclete "Mifa" (si el are din aceleasi vremuri, aceeasi bicicleta) si m-a invitat la o plimbare. E minunat sa pedalezi, chiar daca rautaciosii rad si rar vezi capete intorcandu-se dupa tine cu admiratie, alaturi de iubitul tau, simtind cum vantul iti ravaseste parul si-ti aduce in nari aer proaspat de primavara. Ne pimbam greu penru ca, in orasul noastru mic, Buzau, nu sunt piste pentru biciclisti prea multe si chiar ti-e frica sa lasi bicicleta undeva cateva minute. Dar noi nu renuntam caci bicicleta este pentru noi motivul intoarcerii a tinerete.