Incaleca pe o sa si spune-ne povestea ta 19

Pe adresa [email protected] au fost trimise urmatoarele povesti la concursul organizat de Feminis.ro si Veloteca. Trimite-ne si tu povestea ta despre biciclete!

Pentru concursul: Incaleca pe o sa si spune-ne povestea ta

Tudose Mihai - M-am indragostit lulea, de bicicleta mea

Porcusorul meu de portelan isi lua adio de la aceasta lume, iar economiile din el, se pregateau sa contribuie la visul unei zile toride de vara, acela de a-mi cumpara bicicleta mult ravnita, din vitrina lustruita a magazinului, in care, dupa fiecare zi de scoala, faceam o vizita, doar ca sa vad, modelele frumoase expuse acolo. A fost dragoste la prima vedere.

Vorba cantecului:   
"M-am indragostit lulea
Ooo, cum imi bate inima
Ma apuca un dor,
Nici noaptea nu mai pot sa adorm."

Informatii despre bicicleta mea: albastra, precum cerul, in zilele insorite de primavara. Suspensie fata, schimbatoare, frane, ce sa mai zic..sonerie "Cling-Cling”, pedale, 2 roti, o sa, un cadru de otel, bidon de apa, kilometraj. Cam atat..  She is a beauty.

3, 2, 1.. iata-ma incalecand pe-o sa, pornind la prima plimbare. Si ce frumos a fost. Eram cel mai fericit, iar bicla mea nu avea de ce sa se planga, caci, odata, la trei zile o spalam si o lustruiam, astfel incat, este in foarte bune conditii si la doi ani de la cumpararea ei, doi ani, in care a fost pusa la grele incercari. De atunci, in fiecare zi de vara, am purces la drum, redescoperind orasul Pitesti, dar si judetul Arges, pedaland de zor, alaturi de alti prieteni indragostiti de bicicletele lor. A true love story.

Facusem cea mai buna investitie din viata mea, pana atunci. Aveam parte de relaxare, de libertate adevarata, in cele cateva ore in care uitam de grijile cotidiene. Arderea caloriilor era garantata, buna conditie fizica asigurata. De doi ani de cand sunt fericitul posesor al unei biciclete nu am avut nici un incident in trafic, iar acest lucru este imbucurator, avand in vedere lipsa de respect si interes pe care o afiseaza soferii fata de noi biciclistii. Shame on you !

Tin foarte mult la bicicleta mea. Mi-am cumparat doua lanturi antifurt iar de fiecare data, cand trebuie, sa intru intr-o cladire, este evident, ca nu o pot lasa la usa, in paza hotilor, asa ca vrand, nevrand, este nelipsita de langa mine, chiar daca, acest lucru inseamna sa urc si zece etaje. Muscle Man !! Ma ambitionez spunandu-mi "Ce exercitiu fizic excelent, nu-i asa Mihai?”.

De cateva ori am evadat, in niste mini excursii, in care plecam prin judetul Arges, de exemplu: Pitesti - Campulung, Pitesti- Curtea de Arges-Lacul Vidraru, dar, sper ca peste un an, doi, sa plec intr-un traseu mai lung, care sa cuprinda mai multe zone ale tarii, sau poate cine stie, poate voi pedala si prin Europa, ne extindem international.. Cause I just can’t get enough.

Am visat intr-o seara ceva extraordinar. Traiam intr-o tara unde pe strazi erau mai multe biciclete decat masini, iar persoanele care detineau masini, acelea erau  alimentate pe baza de hidrogen.  Ce vis ciudat, deoarece pe strada, rauri intregi de masini, inecau orasul in poluare. S.O.S planeta.

Cam aceasta este povestea mea, sper sa va placa, mie mi-a facut placere sa rememorez aces te amintiri si sa ma faca sa imi doresc o noua iesire cu bicicleta cat de curand. 

Andreica Gabriela Andreea - In cautarea timpului prezent

A mai trecut o zi. O alta zi stresanta, in fa?a calculatorului, muncind aproape ca un robotel, fara placere sau motivatie. Ma indrept obosita spre statia de trolebuze. Obosita de ritmul alert al orasului, al oamenilor mereu grabiti si nervosi. Chiar si adolescentii galagiosi sau copiii ma obosesc si imi trezesc dorinta de a pleca undeva departe de forfota, zgomotul, poluarea de tot felul, agitatia acestui oras. Vine si troleul intr-un tarziu. Inca o ora din viata pierduta pe un drum care mi-a devenit insuportabil. Imi pun repede castile in urechi si deschid cu infrigurare o carte de psihologie practica. Incerc sa gasesc modalitati de a-mi face viata mai frumoasa, mai linistita si de a-mi reduce starea de agitatie care nu ma paraseste de o vreme.

Ajung in sfarsit acasa, epuizata de contactul cu lumea exterioara, rece si dura. Probabil ca iar ma voi enerva din orice, facand din tantar armasar, amarandu-mi din nou sotul. Mi-as dori sa reincep sa fac sport, doar atunci pot spune ca ma simt fericita si relaxata. Insa tot timpul pretextez ba ca nu am bani pentru asa ceva, ca pot si fara, ba ca sala este prea departe, ba ca sunt prea obosita….scuze si iar scuze…. Ii spun din nou lui Mihai ce gandesc, ca ar trebui sa ma mobilizez si sa ma inscriu undeva. El ma incurajeaza ca de obicei si imi propune intre timp o plimbare cu bicicleta. El este nedespartit de ea, se plimba zilnic, merge de multe ori chiar si la serviciu cu ea. Nu ma prea incanta ideea. Nu am mai mers pe bicicleta din copilarie, este mare si simt ca nu ma pot strecura printre oameni. Mi-e teama sa nu provoc vreun accident si de aceea prefer sa ma abtin. Of, daca m-as putea relaxa… Sunt obosita, dar nu ma pot odihni. Desi este aprilie, este destul de frig, a plouat si este trecut de ora 8 seara, parcul si strazile trebuie sa fie libere, asadar sa incercam.

Il las pe el inainte, iar eu stau in spate, cuminte si ingrijorata la fiecare traversare, la fiecare mic obstacol. Echilibrul imi cam lipseste atunci cand, pe stradutele inguste, trece pe langa noi vreo masina. Mi-e cam frica si as vrea sa opresc, mai ales ca ghidonul pare sa nu mai asculte comanda mainilor mele si se indreapta brusc spre masina exact cand ar trebui sa stea nemiscat. Mihai imi explica unele reguli, pe ce parte a drumului sa merg, cum sa traversez, cum sa iau o curba in siguranta. Imi aduc aminte de tatal meu, ciclist convins, cu care mergeam chiar si la piata cu bicicleta. A trecut ceva vreme de atunci, dar si acum imi este dor de el si de acele timpuri. Carpe diem, imi spun iar, constienta de ineficienta acestui cliseu in fata puterii trecutului. Insa azi parca functioneaza. Am numeroase provocari imediate de infruntat, acum si aici, in intortocheatul drum spre parc, ca sa ma mai afund in trecut si in ganduri serioase. Urc bordurile, le cobor - este chiar placut, provocarile simple pot fi atat de frumoase. Redescopar lumea ca un copil de 2, 3 ani, ma bucur sa vad cu ochi noi tot ce parea invechit, plictisitor si trist.

Avansam, avansam mereu. Ajungem pe o alee lunga si foarte ingusta. Nu pot sa trec pe acolo, imi este imposibil, desi Mihai e deja la jumatatea drumului si mi-a spus sa il urmez cu curaj. Nu am loc prea bine nici eu cu bicicleta mea, daramite sa mai treaca cineva pe langa mine. Cum nu e alta cale, hai totusi sa incerc. O, nu! Vine cineva. Ma concentrez sa tin ghidonul foarte drept si sa imi pastrez echilibrul. Ghidonul pare sa asculte cuminte pana cand se hotaraste brusc sa faca o miscare spre stanga, in directia „inamicului”. Suficient cat sa ma sperii eu si mai mult ca sigur si pietonul nevinovat. Dar totul e bine cand se termina cu bine! Ajung la capatul aleii, gardul care o delimiteaza se termina si el si bicicleta decide dintr-odata sa nu mai accepte un traseu atat de ingust si fara oportunitati, ci sa experimenteze noi orizonturi, mai abrupte, trecand pe pamantul denivelat de langa si zgaltaindu-ma cu forta. Incep sa rad de dorinta de autonomie si de revolta bicicletei mele, este chiar amuzant sa te lasi uneori dus de val.

O alta traversare si ajungem in fine la destinatie. Ne plimbam pe langa parc acum, iar drumul este destul de liber. Este frig si curent la inaltime, dar ma simt atat de bine incat nu ar conta nici daca ar ninge in acest moment. Este plin de balti. Ordonata si disciplinata, incerc sa le evit pe cat posibil. Dar libertatea bicicletei m-a cuprins si pe mine. Ce-ar fi ca, in loc sa le ocolesc, sa trec prin toate? Ha, are dreptate prietena mea, e chiar frumos. Nimic nu se compara cu sentimentul libertatii! Sunt ca un copil care nu rateaza nicio balta, spre disperarea parintilor fara griji, fara spaima, doar bucuros sa traiasca si sa faca orice ii trece prin minte, liber. Liber cu adevarat.

Trecem de prima parte a drumului, cu oameni razleti de evitat si ajungem pe cea cu bulevardul, avand inainte de acum un coridor lat si fara piedici. Prind curaj si il depasesc pe Mihai. Cu vantul in fata, cu adrenalina in sange, zambesc si ma bucur sa traiesc. Este tarziu, dar parcul e luminat de o luna plina fabuloasa. Este atat de frumoasa si pare atat de aproape. Incerc sa vad daca mai pot tine doar cu o mana ghidonul, asa cum exersam in copilarie pe aleea din fata blocului si intind mana libera catre luna. Incep sa rad. Nu pot ajunge la ea, desigur, insa parca as atinge-o. E ireal de frumoasa, ma fascineaza si imi atrage privirea necontenit. Ca si atunci cand, in serile de vara, ma plimbam pe malul marii, uitandu ma cu mirare la chipul atat de uman al lunii, la petele care pareau sa tina loc de ochi, de nas si de gura, aceasta din urma fiind desenata discret, cu un suras misterios, de Gioconda. Este neschimbata si ma simt de parca am regasit un vechi prieten care m-a asteptat rabdator si iertator, in tot acest timp.

Avansam cu pas sigur, iar eu capat treptat incredere in mine si in noua mea prietena, bicicleta. Ne intelegem perfect, mai ales ca s-a hotarat sa nu imi mai joace feste. Mihai ar vrea sa ne indreptam spre casa, insa eu nu vreau inca. Natura a renascut, copacii au coroane verzi, bogate, care imprastie o adiere proaspata, de viata noua, de copil nou nascut, de bucurie pura. Mergem pe stradute inguste, pustii, invaluiti de gradinile care si-au imbracat straiele noi de primavara. Mai aproape de cer, mai aproape de frunze si flori, ma simt implinita si linistita, imi doresc sa nu se mai termine aceasta calatorie magica.

Trebuie totusi sa ne intoarcem acasa, a doua zi avem serviciu si nu ne putem preface ca nu avem obligatii. Dar sunt sigura ca maine dimineata, voi merge cu sufletul mai usor la munca, orele de lucru vor trece mai repede si mai placut, in asteptarea serii, cand voi putea redeveni libera...de griji, de obligatii, de frica. Si cand voi putea fi din nou copil, rebel si neascultator poate uneori, dar fericit sa vada, sa auda, sa simta, sa creada, sa iubeasca.

Dogaru Floretina

Copil fiind parintii ma trimiteau in toate vacantele la tara, acolo toti copii aveau biciclete, fiind si cel mai rapid mijloc de deplasare in sat. Doar eu stateam si ma uitam la ei pentru ca nu aveam bicicleta. Uneori o mai imprumutam de la unchiul meu dar fiind foarte mare ma deplasam cu greu pe ea, tot timpul aveam genunchii juliti, iar picioarele mele erau vinete de la cazaturi.

Parintii nu aveau bani pentru a-mi cumpara o bicicleta. Mai tarziu un var a adus o bicicleta la tara dar pentru scurt timp pentru ca a vandut-o apoi pentru a-si cumpara o masinuta teleghidata. Adolescenta fiind, imi placea se merg cu bicileta la tara dar tot asa o imprumutam de la rude.

Acum ceva timp am primit in dar o bicicleta pentru ca deja am un baiat de 14 ani, am hotarat sa mergem amandoi cu ea. Dar intr-un sfarsit de saptamana am hotarat sa mergem la tara, fiul meu a vrut sa sa laude la varul lui cu bicicleta noastra, asa ca a insistat sa o luam cu noi la tara, zis si facut. Am plecat la tara cu bicleta dar nu am mai reusit sa mai venim cu ea inapoi, intrucat el si varul lui au plecat cu bicicletele sa se plimbe si s-au intalnit cu alti baieti. Au hotarat sa mearga sa faca intrecere cu bicicletele unde credeti? Chiar pe un deal. S-au apucat sa se dea de pe deal pana in vale, dar in vale erau case. El s-a bazat pe propriile forte si pe bicicleta, dar nu a pus si faptul ca viteza.  Asa ca atunci cand i-a venit randul s-a dat cu bicicleta din varful dealului, dar viteza care a prins-o pe la jumatate nu prea a mai putus sa faca nimic decat sa se opreasac in vale intr-un stalp. A intrat, norocul lui, cu bicicleta direct in stalp, si-a rupt mana a avut cateva lovituri la cap, am ajuns de urgenta la spital cu mana rupta, ne-am speriat de moarte , bicicleta a fost praf.

Asa ca din bicicleta mea mult dorita am ramas iar fara bicicleta. De aceea imi doresc foarte mult o bicicleta numai a mea, nu o mai dau nimanui... dar de unde norocul asta? Asta este povestea mea mi-am dorit prea mult ceva si nu a fost sa fie.