Transforma-te intr-o printesa moderna si curajoasa si reda stralucirea de alta data a regatului tau! - 3

Pe adresa [email protected] au fost trimise urmatoarele povesti la concursul organizat de Feminis si Cif Ultra White.

Impartaseste cu noi intamplarea prin care Cif ti-a transformat curatenia intr-o poveste frumoasa si pregateste-ti bagajele pentru Castelul de Gheata.

Arghiropol Virginia

Stand intinsa in patul meu confortabil, cu asternuturi poate putin prea apretate, albul mat incepu a mi se contura in fata ochilor, pe masura ce pupila devenea din ce in ce mai mica. Cateva zvacniri violente ale pleoapelor proiectau forme neregulate, luminoase, pe ecranul intunericului din spatele cortinelor ce-mi acopereau ochii. Valuri de liniste si detasare relativa oscilau intre lumina si intuneric. Starea de somnolenta, combinata cu ameteala, imi dadeau un sentiment placut. Un sentiment lipsit de orice fel de sentimente sau macar de idei de sentimente. Imi dadeau impresia ca acel alb obscur pe care il priveam indiferenta era tot ceea ce eram eu. Ceea in ce consta universul meu. Ca rezultat al unor ganduri negandite de-a lungul clipelor terne ce compun viata in forma sa cea mai simpla, am realizat ca albul nu era doar o nonculoare, iar lumina era mai mult decat niste fascicule luminoase. Ca albul omogen si egal are forma infinita sub puterea luminii. Lumina dadea sens. Am inchis ochii din nou, de asta data cu intentia de a-i pastra asa. Ca o inima in formol intr-o camera dezinfectata de la demisolul unui spital. Asa aveam de gand sa imi incasetez intunericul pe retina. Dar punctele luminoase, amintiri ale albului egal cu sine de care ma despartea relaxarea pleoapelor, refuzau sa dispara, sa-i ofere intunericului monopolul dupa care tanjea. Nu imi mai aduceam aminte de cand nu mai simtisem o asemenea liniste. De fapt, nu imi mai aduceam aminte nimic din existenta mea anterioara. Anterioara albului. Dorinta de a nu gandi reusea sa subjuge plictisitoarea si enervanta ratiune, iar constiinta de sine nu reusea sa strapunga stratul atat de subtire si de rezistent al constiintei acelui alb rotund, complet, firesc.

Brusc, ca si cum cineva mi-ar fi citit gandurile, intunericul din spatele pleopelor se intensifica, iar formele incepura sa dispara. Un usor zambet imi aparu pe chip, ca o schita involuntara a calmului ce imi cuprinsese fiinta. Prin fata ochilor incepura sa mi se perinde imagini, figuri necunoscute, scene de mult uitate sau niciodata vazute. Am simtit o atingere aspra, rece, dar nu neplacuta, in partea stanga a gatului. Imi inclinai barbia spre a adulmeca acel catalizator al reactivarii simturilor. Mirosea bine. Cunoscut. Am inspirat puternic, incercand sa imi amintesc, dar obiectul rece se indeparta de gatul meu. Mi-am ridicat fata cat de mult imi permitea starea de somnolenta si semi-constienta, incercand sa urmez dara de miros, dar capul imi cazu, greu, strain, inapoi pe suprafata moale in care fusese afundat. Forma sa, scobita in perna, il astepta rabdatoare, asa incat nimic nu imi atenua caderea. Nasul si fruntea mi se miscara brusc simultan spre portiunea intermediara, intr-un minirictus de nemultumire si disconfort.

Era un miros putin aspru, dar nu neplacut. Miros de ordine. Miros de amintiri. In spatele pleoapelor, incepura sa mi se contureze imagini de mult uitate. Era spatiul cunoscut al casei mele. Cei doi copii, Fiona si Ovidiu, erau in camera de joaca, stand pe covorul alb pe care bunica lor mi-l daruise ca dar de nunta, si pe care il pretuiam mai mult decat orice, chicotind cu voci cristaline si amestecand nerabdatori intr-un vas mare bunatati gatite de mine chiar in acea dimineata. Prajituri cremoase cu ciocolata belgiana, tort cu mousse de portocale rosii, cafea, ceai negru, si multe altele. Imaginea se contura din ce in ce mai bine in mintea mea, iar eu am schitat involuntar un zambet.  Sunetul vocilor copiilor mei, pe care obisnuiam sa il aseman susurului unui izvor intr-o zi torida de vara, incepea sa se amplifice intr-un melanj de note muzicale si tonalitati. Insa, dintr-o data, toate incetara. Patru ochi ma atinteau mari, rotunzi si umezi, cu o vinovatie adanc intiparita. Pe covorul adineauri imaculat, acum era un amestec din cele mai temute ingrediente pentru o pata perfecta, care parea ca are de gand sa ramana acolo pentru totdeauna. Chiar si in vis, simtii cum lacrimile incepura sa-mi siroiasca usor pe obraz. Simbolul curateniei in caminul meu, legatura spirituala cu mama mea, care ne parasise in urma cu doar cateva saptamani, toate pareau ca dispar incetul cu incetul, iar eu nu puteam face nimic sa le opresc. Brusc, Fiona se ridica si o lua la fuga spre etaj, revenind in cateva secunde cu o sticla pe care mana ei mica abia o putea cuprinde. Ochii mei nu se miscasera de atunci, iar acum erau impaienjeniti de lacrimi.

Fetita mea ridica incet sticla, cu o licarire de speranta, si o intinse spre mine. M-am uitat nelamurita la ea, si citii, pe o eticheta albastra cu scantei de stele, "Cif Ultra White Cream". Prinsa in vartejul gandurilor care ma inconjurau, nu realizam ce dorea, de fapt, mica mea fiica, asa ca m-am uitat din nou la ea. Atunci, cu o scanteie de speranta, Fiona imi spuse: „Nu trebuie sa-ti faci griji, mami. Bunica spunea ca in sticluta asta e o licoare magica, ce ar putea inalbi chiar si cea mai negra inima.” M-am uitat la fetita mea, apoi din nou la sticla, si am inceput sa rad, cu o inima mai usoara decat imi aminteam sa fi avut vreodata. Mi-am pastrat zambetul pe chip tot timpul cat am spalat covorul si gresia alba din jurul lui. „Chiar si din Ceruri ai grija de mine, nu-i asa, mama?”, gandeam eu cu voce tare. Cand am terminat, pe covorul alb imaculat nu mai era nici urma de ciocolata, prajituri sau cafea. Nu mai era nimic in afara acelui alb pur. Decat, poate, cateva lacrimi de fericire.

„Scumpo? Trezeste-te, trebuie sa vezi asta!”. Auzeam vocea sotului meu ca prin vis, insa stiam ca aceasta era realitatea, prezentul. Am deschis incet ochii, si m-am trezit inconjurata de o mare de lumina. Fiona si Ovidiu sareau fericiti in patul nostru, spunandu-mi sa vin mai repede la fereastra. Mi-am luat halatul si m-am indreptat intr-acolo, iar timp de cateva secunde nu am mai putut rosti o vorba. Fulgi de marimea unor nuci cadeau lin spre covorul deja format de zapada moale si imbietoare, iar sotul meu spuse „E o minune in alb. Exista, oare, ceva mai frumos de atat?” Eu m-am uitat complice spre Fiona, soptind „Mai stim noi ceva care poate face totul la fel de alb si frumos, nu-i asa?”. Atunci, ea mi-a oferit cel mai frumos suras pe care l-am vazut vreodata, cu cei doi dinti din fata lipsa, si mi-a facut din ochi.