Am auzit cu totii, de multe ori spunandu-se: daca nu ai cei sapte ani de acasa…Si intr-adevar, acesti primi sapte ani din viata fiecarui individ sunt importanti, de baza. In decursul acestei perioade se formeaza caracterul si personalitatea individului, modul lui de functionare si racordare la mediu si societate, modalitatea de comunicare.
Si daca am pomenit de comunicare, care la baza inseamna schimb, hrana este poate prima modalitate de comunicare intre copil si mama. Felul in care se face hranirea copilului, inca din pantece, isi pune amprenta pe intreaga fiinta a copilului. Mama stie ca pentru a supravietui, puiul ei are nevoie in primul rand de hrana. Numai ca el nu stie lucrul asta la nivel constient. Asa ca, uneori vrea, alteori nu vrea sa manance. Refuzul hranei are semnificatiile ei, trage un semnal de alarma, spune ceva. Pentru cine are timp si vrea sa asculte, sa il inteleaga pe micut.
Pentru cine are ceva mai putina rabdare si intelegere, aceasta razvratire este rezolvata fie prin santaj, fie prin forta. Multe mamici sau bunici cred ca daca apeleaza la sentimente, harna va fi acceptata si va aluneca mai usor pe gatul copilului. Asa ca incep cu tertipuri de genul: “Nu-i asa ca o iubesti pe mami? Si ca o sa manaci lingura asta de supa pentru ea? Iar cealalta pentru tati, urmatoarea pentru buni…” si tot asa. Pana ce copilul pune semnul egal intre hrana si dragoste. El e prea mic sa poata intelege ca in toata treaba asta e un amestec neclar si incorect; ca hrana nu inseamna totusi dragoste si nici invers. Si nici nu stie cum se poate apara in fata unor astfel de abordari.
Alte mamici sunt ferm determinate sa aiba un copil sanatos, care sa creasca mare, eventual cat altii in 7 zile (sau ani). Drept pentru care ii indoapa cu de toate, in cantitati si portii cu care un adult abia daca se poate descurca. Dar nu conteaza! Uite cum plesneste de sanatate copilul ei! Ca plesneste, e bine spus; dar nu de sanatate. Ci de prea multa grasime, care abia incape in pielea lui de copil.
Desi nici forta nu e o metoda buna de a-l face pe copil sa manance, unii parinti, din disperare apeleaza la ea. “NU te ridici de la masa, pana nu mananci tot!” Fie ca poate, fie ca nu poate, micutul se straduie din rasputeri sa ingurgiteze tot ce e in farfurie. Nu conteaza ca nu ii e foame, ca nu ii place mancarea respectiva, ca el are nevoie de altceva. Autoritatea parintelui nu poate fi incalcata; trebuie sa se supuna.
Cam din astfel de abordari ale hranirii se naste bulimia si anorexia. Bulimicii se indoapa in nestire, fara sa se poata opri, cu tot ce le vine la mana. Fac asta compulsiv, gandindu-se la hrana ca la o nevoie. Din nefericire, nu nevoia de a se hrani pentru a exista; ci nevoia de a fi iubiti, sustinuti, incurajati, intelesi, aprobati si acceptati. De aceea nici nu functionaza vreo dieta in cazul lor. O tin o perioada, dupa care revin rapid si la vechile obiceiuri, de a substitui dragostea (lipsa) cu hrana, dar si la vechea greutate.
Anorexicele (pt ca mai mult sunt femei!), refuza hrana ca forma de protest sau autoflagelare. Nu sunt suficient de buna, de desteapta, de descurcareata…incat sa fiu iubita, asa ca nu merita sa traiesc, asa ca nu am de ce sa mananc. Forma de protest? Nu mananc pentru a va face pe voi sa intelegeti ca imi faceti rau, imi sunteti toxici, nu va iubesc pentru ca nu ma intelegeti si pentru ca ma tratati in felul in care o faceti.
Din momentul in care s-a creat acest mecanism de functionare, in care dragostea este inlocuita cu hrana, individul se confrunta cu probleme de comunicare si socializare, e derutat si confuz, se bucura mai putin de viata si de libertatea de a fi.
Si daca am pomenit de comunicare, care la baza inseamna schimb, hrana este poate prima modalitate de comunicare intre copil si mama. Felul in care se face hranirea copilului, inca din pantece, isi pune amprenta pe intreaga fiinta a copilului. Mama stie ca pentru a supravietui, puiul ei are nevoie in primul rand de hrana. Numai ca el nu stie lucrul asta la nivel constient. Asa ca, uneori vrea, alteori nu vrea sa manance. Refuzul hranei are semnificatiile ei, trage un semnal de alarma, spune ceva. Pentru cine are timp si vrea sa asculte, sa il inteleaga pe micut.
Pentru cine are ceva mai putina rabdare si intelegere, aceasta razvratire este rezolvata fie prin santaj, fie prin forta. Multe mamici sau bunici cred ca daca apeleaza la sentimente, harna va fi acceptata si va aluneca mai usor pe gatul copilului. Asa ca incep cu tertipuri de genul: “Nu-i asa ca o iubesti pe mami? Si ca o sa manaci lingura asta de supa pentru ea? Iar cealalta pentru tati, urmatoarea pentru buni…” si tot asa. Pana ce copilul pune semnul egal intre hrana si dragoste. El e prea mic sa poata intelege ca in toata treaba asta e un amestec neclar si incorect; ca hrana nu inseamna totusi dragoste si nici invers. Si nici nu stie cum se poate apara in fata unor astfel de abordari.
Alte mamici sunt ferm determinate sa aiba un copil sanatos, care sa creasca mare, eventual cat altii in 7 zile (sau ani). Drept pentru care ii indoapa cu de toate, in cantitati si portii cu care un adult abia daca se poate descurca. Dar nu conteaza! Uite cum plesneste de sanatate copilul ei! Ca plesneste, e bine spus; dar nu de sanatate. Ci de prea multa grasime, care abia incape in pielea lui de copil.
Desi nici forta nu e o metoda buna de a-l face pe copil sa manance, unii parinti, din disperare apeleaza la ea. “NU te ridici de la masa, pana nu mananci tot!” Fie ca poate, fie ca nu poate, micutul se straduie din rasputeri sa ingurgiteze tot ce e in farfurie. Nu conteaza ca nu ii e foame, ca nu ii place mancarea respectiva, ca el are nevoie de altceva. Autoritatea parintelui nu poate fi incalcata; trebuie sa se supuna.
Cam din astfel de abordari ale hranirii se naste bulimia si anorexia. Bulimicii se indoapa in nestire, fara sa se poata opri, cu tot ce le vine la mana. Fac asta compulsiv, gandindu-se la hrana ca la o nevoie. Din nefericire, nu nevoia de a se hrani pentru a exista; ci nevoia de a fi iubiti, sustinuti, incurajati, intelesi, aprobati si acceptati. De aceea nici nu functionaza vreo dieta in cazul lor. O tin o perioada, dupa care revin rapid si la vechile obiceiuri, de a substitui dragostea (lipsa) cu hrana, dar si la vechea greutate.
Anorexicele (pt ca mai mult sunt femei!), refuza hrana ca forma de protest sau autoflagelare. Nu sunt suficient de buna, de desteapta, de descurcareata…incat sa fiu iubita, asa ca nu merita sa traiesc, asa ca nu am de ce sa mananc. Forma de protest? Nu mananc pentru a va face pe voi sa intelegeti ca imi faceti rau, imi sunteti toxici, nu va iubesc pentru ca nu ma intelegeti si pentru ca ma tratati in felul in care o faceti.
Din momentul in care s-a creat acest mecanism de functionare, in care dragostea este inlocuita cu hrana, individul se confrunta cu probleme de comunicare si socializare, e derutat si confuz, se bucura mai putin de viata si de libertatea de a fi.
Zambet de copil
Vieti amestecate
