Zambet de copil

Cum stii cand ai distrus pentru totdeauna ce e mai frumos si mai pur intr-un suflet de copil? Cand zambetul lui nu va mai fi niciodata la fel de senin si minunat?

Se zice ca prima data e cel mai greu, ca de prima oara iti este cel mai teama. Oare se intampla la fel si cu prima palma pe care i-o dai copilului tau? Putin probabil! Stim ca nu exista parinte perfect, ca toti oamenii au limitele lor, inclusiv parintii si ca ei, copiii, sunt cei mai buni testeri ai acestor limite.

Iti doresti foarte mult un copil, iti propui sa citesti, sa te documentezi, sa aflii cum sa fii un parinte bun, te bazezi pe instinctul tau, iti propui si (sau iti juri) sa nu il lovesti niciodata. Din principiu, sau pentru ca tie ti s-a intamplat si ai suferit, pentru ca nu e bine (IT’S WRONG!!!), pentru ca stii ca nu se obtine nimic cu bataia. Si totusi, nu depinde numai de tine, cumva…

Prima oara o faci fara sa te gandesti, fara sa pui prea mult “suflet” sau forta. Doar o palma, la fund… Te gandesti ca nici nu l-a durut, nu l-a speriat, nu i-ai produs niciun prejudiciu adevarat. Mult mai greu e cand e copilul vostru si nu il lovesti tu, ci el, tatal. Cum sa intervii in autoritatea celuilalt parinte? Te doare sa vezi mana aceea de om, pe care voi ati creat-o, cum zvacneste in urma unei lovituri peste fund, peste spate sau peste fata. Ai fi vrut sa fi putut tine timpul in loc, sa intervii, sa opresti lovitura in sine. Dar e prea tarziu. Faptul s-a consumat si nu mai poti da timpul inapoi. Precedentul a  fost creat. Drama a inceput.

Mult mai rau e cand esti pe post de “spectator”, al unui astfel de spectacol oribil, la care de fapt nu ai fost nici invitat, nici avertizat. Tatal e un tip solid, de peste un 1,90 m si peste 120 kg. Copilul, o fetita de pana in 6 ani, delicata si fragila, frumoasa si isteata. Poate prea isteata? In dupa amiaza aceea voia ceva si nu stia cum sa ceara. Drept pentru care s-a facut enervanta. Repeta incontinuu ceva ce tatal ii tot spunea sa inceteze. Ar fi putut fi putin mai ferm cu ea, ar fi putut sa adopte un ton mai grav, mai pronuntat, ar fi putut sa o opreasca fizic cumva. Dar a lasat-o pur si simplu sa il enerveze pana la limita. Am mai observat astfel de mecanisme de functionare intre parinti si copii. E ca o nevoie disperata a fiecaruia de a interactiona cu celalalt. Un alt fel de comunicare, daca vreti.

Cand i-a pornit mana din umar si s-a indreptat peste obrazul ei era deja prea tarziu. Imactul a fost atat de brusc, de brutal si neasteptat incat am simtit ca imi dau lacrimile in acelasi timp cu copilul. Ea si-a dus mana la obraz, ca si cum ar fi incercat sa se fereasca de gestul in sine, desi prea tarziu. Sau poate incerca sa isi aline durerea?

Nu ma pricep prea mult la fizica, dar nu e nevoie nici de multa stiinta si nici de imaginatie ca sa intelegi impactul fortei unei astfel de palme, al unui barbat cat un munte, fata de un copil care abia daca ii rasarea deasupra genunchilor.

Citeam printre lacrimile ei umilire, surprindere, durere, tradare, inacceptare. Am simtit ca mi se frange inima, pentru ca nu puteam sa intervin. Nu putusem sa preintampin sau sa opresc cele petrecute, nu se cadea sa spun sau sa fac ceva. Era doar intre ei doi. As fi vrut sa ma duc la ea sa o linistesc, sa o iau in brate si sa o alin. Dar asta ar fi insemnat sa ii subminez autoritatea lui, a tatalui, in propria lui casa si familie.

Am ramas asa, impietrita si indurerata, nedreptatita pentru ca nici prin gand nu imi dorisem sa fiu partasa la asa ceva.

Si nu, nu ai ce sa ii explici unui om care a apelat la un astfel de gest pentru a-si impune autoritatea. Daca nu a avut suficiente cuvinte sau minte sa procedeze alt fel, sa opreasca totul la timp, inainte de a interveni violenta, nici eu nu as fi gasit cuvintele potrivite sa il fac sa inteleaga ca a gresit.

Cei mai multi dintre noi am vazut privirea aceea de copil, uimita si ranita, o cautatura matura dar muta care, daca ar putea, ar striga: “Meritam cu adevarat asta? Asta e singura solutie la care ai putut ajunge? Chiar nu ai inteles ce voiam eu de fapt? M-ai lovit nu peste fata, ci peste suflet; si durerea asta nu cred ca imi va mai trece vreodata."

Ne bazam pe faptul ca cei mici uita repede. Gresit! Ei sunt ca niste buretele, acumuleaza toate informatiile, tot ce li se intampla. Diferenta intre copii si adulti? Copiii nu sunt inca in stare sa pastreze ranchiuna. Copilul iarta, e intelegator, spera ca data viitoare nu va mai fi, ca te vei putea abtine la timp, ca desi el iti testeaza limitele, tu nu vei ceda in fata provocarilor lui. Copilul are nevoie sa stie care ii sunt limitele, care iti sunt limitele, pentru a putea exista. Acelasi lucru facem si noi cu ceilalti, dar la o alta scala.

Vrei cu adevarat sa afli raspunsul intrebarilor de la inceputul articolului? Sau poate ar fi mai bine sa nu aflam niciunul, niciodata…