Despre parinti si te iubesc

Azi e ziua lu' tata. Am preferat sa-i dau un mesaj decat sa-l sun, deoarece tata nu vorbeste foarte mult. Mama zicea despre el ca e mut si ca "mutu **** pamantul". Eu stiu acum cum o fi si cu pamantul asta...chiar o avea de-a face cu mutii? Habar n-am. In fine... i-am scris in mesaj ca-l iubesc. Mie mi-e foarte usor sa spun te iubesc, pentru ca iubesc mult. 

Stiu ca si el ma iubeste, chiar daca nu-mi spune. Stiu ca si mama ma iubeste, chiar daca nu-mi spune. M-am intrebat de multe ori daca parintii le spun copiilor lor ca ii iubesc, sau mai exact cati dintre ei fac asta. Nu cred ca sunt foarte multi la numar. Eu una stiu ca mama imi spunea ca ma iubeste cand ma facea handicapata sau cand eu greseam din punctul ei de vedere cu ceva si-mi arunca in creier cu bine-cunoscutul "eu te-am facut, eu te omor". 

Fiecare parinte isi arata afectiunea intr-un anume fel. Pana si lipsa de afectiune este o forma de afectiune, din care copilul ar trebui sa invete ceva. Spun asta pentru ca daca aveam parte de mai multa afectiune, ajungeam acum vreo pitipoanca  fara prea multa materie cenusie, vorba maica-mii. 
Cred ca de invatat avem multe de invatat de la parintii nostri, desi uneori refuzam sa vedem asta si facem noi pe copiii rebeli. In primul rand trebuie sa invatam sa facem pace cu noi insine si cu destinul ce ne-a fost dat, sau dupa cum spunea Bernard Werber in "Thanatonautii": "Nu exista decat un singur fel de a-ti iubi parintii. Sa le ierti totul, indiferent ce-au facut. Dupa aceea, nu-ti mai ramane decat sa te ierti pe tine insuti ca nu i-ai iertat mai devreme".