Viata este o continua asteptare. Asteptam sa fie cafeaua gata dimineata, asteptam sa ne intalnim cu o persoana, asteptam autobuzul, asteptam sa sune telefonul, asteptam sa se faca mai cald, apoi sa se faca mai frig, ne asteptam randul sa vorbim atunci cand celalalt vorbeste.
(Cineva imi spunea candva ca odata rostit un cuvant, el moare, ca omoram cuvintele in timp ce vorbim.) Asteptam sa intelegem ceva din noi sau din ceilalti, asteptam sa ajungem in varful muntelui, apoi odata ajunsi acolo, asteptam sa coboram. Avea dreptate si Toma Caragiu in "Un alpinist convins" cand spunea ce spor o mai fi si asta, domne? Urci, urci, urci si cand ajungi sus trebuie sa te dai jos.
Se spune ca tot ce avem este clipa de fata si ca ar trebui sa constientizam ca traim intr-un prezent etern, traim aici si acum. Dar asta este destul de greu de facut, cand totul se rezuma la asteptare.
Intrebarea mea este: noi unde si cum existam? Intr-un timp fizic, bine definit sau intr-unul care se dilata/contracta in functie de situatia in care ne aflam?
De ce mint oamenii?
