In fiecare zi am de facut o mie de lucruri, am o mie de idei de pus in practica si o mie de ganduri. Evident, nu toate se materializeaza si Slava Domnului ca e asa, caci altfel m-as plictisi sau as lua-o razna complet. Totusi, cand imi doresc ceva foarte mult si nu se materializeaza din cauza unei frici personale, atunci incep sa ma enervez.
Sa luam, de exemplu, aceasta postare pentru blog. Ma chinui sa scriu de o saptamana si, in afara de motivul clasic al lipsei de timp, am recunoscut ca mai e ceva care ma tine in loc, frica. Mi-e teama ca nu va fi perfect, ca va fi foarte criticat, ca vor scrie o groaza de oameni sa-mi spuna cat de penibila sunt si cum ar trebui sa nu mai scriu in viata mea vreo postare pe blog si nici macar un e-mail, asa ca…de o saptamana tot aman. Insa cum am promis sa-l scriu si tin la cuvantul meu si cum au trecut deja cateva saptamani de la promisiune ,plus ca intotdeauna mi-a placut sa scriu, am luat frica de gat si am asezat-o langa mine in pat, i-am pus computerul in brate si am inceput sa scriem.
Da, frica mea e langa mine acum, dar nu e nicio problema, m-am obisnuit, am observat ca daca rad de ea nu mai are atata putere si ma lasa in pace. Noi doua avem o istorie veche, incearca sa ma opreasca de multe ori, dar imi place sa cred ca a inceput sa reuseasca din ce in ce mai putin. Sa va spun unde ii place sa se manifeste. Pai…cel mai bun teren pentru ea sunt sporturile. Acolo se simte cel mai bine. De fiecare data cand vreau sa cobor cu snowboard-ul sau cu schiurile pe partie, de fiecare data cand vreau sa pornesc intr-o catarare pe stanca, de fiecare data cand vreau sa ma urc pe o motocicleta si lista e lunga, deoarece culmea e ca imi place sa o provoc. Nu inteleg de ce altfel dupa ce am reusit sa cobor o partie dificila tot ce vreau e sa fiu iar in varf si sa-i dau drumul din nou. Asa ca am ajuns la concluzia ca imi place frica. Ea invinge doar atunci cand placerea senzatiei de frica e mai mica decat frica insasi.
Partea cea mai interesanta insa abia acum vine. Dupa ce am intors pe toate partile acest sentiment am descoperit ca mai are si o fata ascunsa, ea se numeste frica de penibil. Pentru ca atunci cand nu vreau sa cad cu schiurile nu mi-e atat de teama ca o sa-mi rup ceva pe cat mi-e teama ca o sa ma vada multa lume si o sa zica "uite-o si pe proasta aia!". Atunci cand ies sa alerg sau cand merg la un antrenament de arte martiale, de fapt cea mai mare frica e ca nu voi putea rezista, ca am sa cedez si o sa vada toata lumea si atunci vor sti ca nu sunt perfecta…Si vai ce mare tragedie ar fi asta! Deci ce avem aici? O actrita cu frica de penibil! Si cum se impleteste asta cu meseria ei? Pai va spun eu cum, foarte prost. Ma tine in loc. Si abia aici incepe provocarea. Vreau sau nu vreau viata incearca sa ma scoata din ideea de frica de penibil cat poate ea de tare…sau de fapt…poate e cineva de mai sus care stie exact cum stau lucrurile…Se pare ca de ce ti-e frica nu scapi, asa ca sunt pusa in situatii penibile cat de des se poate, lucru care ma face cat se poate de fericita, pentru ca stiu ca astfel, putin cate putin, ma voi elibera de frica. Si apoi…cred ca imi plac putin si situatiile penibile.De cand ma stiu am fost o impiedicata, ma impiedic pe strada in cele mai extraordinare momente, in plina zi, in mijlocul unei discutii importante, intr-un loc aglomerat. Daca merg la un eveniment important este absolut imposibil ca la masa sa nu scap ceva pe jos sau vreun mini ecler peste rochia proaspat cumparata si experientele continua. Ideea e ca de curand am trait cea mai penibila intamplare din viata mea de pana acum, o pot spune cu mana pe inima si ii acord premiul de "Catastrofa penibila a anului". Cum mi-a fost foarte groaza, nu doar jena de aceasta intamplare, m-am gandit sa o povestesc aici, sa stea negru pe alb in mediul virtual, ca sa nu ma mai bantuiasca niciodata. Asa ca…iata…
Cum ati reactiona, femei fiind, ca la prima intalnire cu un barbat, aflandu-va intr-o delicata situatie feminina lunara sa lasati urmele acestei situatii pe scaunul din dreapta din masina lui? Repet…la prima intalnire…Cand totul e oricum nesigur, jenant, cand ambele persoane implicate in intalnire incearca sa arate tot ce au mai bun si nimeni nu-si doreste o situatie penibila. Ei bine…da…mie mi s-a intamplat. Nu cred ca am cuvinte sa va descriu starea in care m-am aflat dupa ce s-a intamplat "minunea". Marimea penibilului a luat proportii tragice. Sincer, am vrut sa ma urc in masina mea si sa ma mut din tara, sau cel putin din oras. Si ma mai si gandeam ca fusese o intalnire reusita si ca imi placuse omul. A inceput un film horror in care ma luptam cu ideea de a fugi cel putin din oras, de a-l suna sa-mi cer scuze, de a scrie un e-mail sau un mesaj cu acelasi subiect, inclusiv ma gandeam cam cate ore as putea petrece rugandu-ma ca Dumnezeu sa faca un miracol si sa stearga pur si simplu intamplarea.
Abia am putut dormi in noaptea respectiva. Am disecat toata chestiunea cu prietena mea cea mai buna, evident, si nu am reusit sa iau nicio decizie pana a doua zi de dimineata. Dimineata de dupa noaptea pe care oricum n-o dormisem…de rusine…Primul gand a doua zi a fost ca evident el nu o sa mai sune, pacat ca parea de treaba, dar asta e…aveam de gand s-o iau ca pe un semn divin ca nu suntem facuti sa mai iesim vreodata impreuna. Am intors iar problema pe toate partile si ma gandeam de ce trebuie sa ma simt asa penibil, in fond nu era vina mea, nu aveam cum sa previn asta si este un fapt normal natural, eu cred ca toti barbatii stiu ca noi trecem prin perioada aceea lunara…nu cred ca mai e un secret…Acestea erau gandurile in momentele mele bune, dupa care incepea din nou penibilul sa ma incolteasca si pur si simplu nu ma vedeam dand ochii cu omul respectiv si nici macar nu puteam concepe ideea e sa il sun sa-mi cer scuze. Era clar,trebuia sa dispar de pe planeta, aveam fantezii in care ma mutam in alt oras si o luam de la capat, fara ca aceasta intamplare sa-mi fie trecuta la "dosar". Toate acestea au durat cam jumatate de zi, timp in care el nu sunase, asa ca am decis ca sunt o femeie matura si independenta si ca nu ma las eu incoltita de "nimicuri" de acest gen. M-am imbarbatat gandindu-ma la toate momentele periculoase de pe partie, de pe munte, de pe stanca, accidente de masina si alte cazuri de genul acesta din care scapasem cu viata si am luat telefonul si am scris un mesaj scurt…compus cu greu timp de vreo jumatate de ora. Am reusit sa apas "send" intr-un final si am asteptat. Imi cerusem scuze si ma ofeream sa platesc nota de plata la spalatorie. Mai intelept de-atata n-am gasit.
Acestea fiind spuse, as vrea sa stiu cator persoane li s-a mai intamplat o penibilitate cel putin asemanatoare sau mai mare la un moment asa aiurea cum e o prima intalnire. Trebuie sa mai fie cineva ca mine pe lumea asta…undeva…si ar fi bine sa facem o asociatie…daca tot mai exista…s-o numim "Norocosii carora li se intampla cele mai penibile chestiuni",pentru ca acum ma bucur de intamplarea aceea, deoarece stiu ca am atins maximul penibilului si de acolo nu mai am unde ma duce decat in sus!
A…si pentru cei/cele interesate…a sunat si a doua zi si ne-am intalnit si a treia zi…
Prietenie cu "beneficii"
