Am avut adineauri o discutie cu o prietena, despre ce inseamna iubirea, de fapt. Iubirea e atunci cand simti ca iti pierzi mintile si rasuflarea, cand iubesti in mod obsesiv o persoana si ti-ai da si o mana pentru ea, sau cum spune Utza, in cazul in care ar avea nevoie de transplant de inima, tu te-ai oferi sa-l ajuti si el ar accepta, ca un nesimtit; aia in care te imbeti si plangi ca prostul, aia in care cand te desparti de el, simti ca e sfarsitul lumii? Sau aia in care totul e calm, nu exista intrebari, suspiciuni si alte aberatii de genul asta, aia in care nu mai e nevoie de vorbe si daca ar avea nevoie de un transplant de inima, te-ai oferi pentru ca ai ajuns la concluzia ca merita? Nu din vreo dorinta nebuna de a demonstra cuiva ca iubesti cu adevarat, cand de fapt tot ce iti doresti e sa fii tu iubit cu adevarat . Eu am trait-o si pe prima si pe a doua...si pot sa zic ca ma uit cu groaza in spate la prima - cea obsesiva pana la agresivitate, pentru ca nu ma recunosc,eram alt om. Eram toata o furie si-o nebunie. There was no peace in my heart... si cred ca asa nu se poate. Cred ca prin iubire, oamenii nu se distrug, ci mai degraba creeaza si evolueaza impreuna. Asta cred eu despre iubire. Sau mai putem rezuma, citand-o pe viitoarea mare scriitoare Silvia Tuvene: "fiecare are momentele lui de nebuneala. in amorul adevarat fiecare e nebun in felul lui, in amorul de rahat doar unul e nebun si celalalt tre sa suporte. mama ... cata intelepciune" ah, sau poate nu trebuia sa pun si partea cu intelepciunea? ba am pus-o, ca e adevarata. na poftim! ca iti gadil si orgoliul.
Curatenie de primavara
