Cum ar fi daca...

nu am sti ca putem fi ranite si ca asta doare, ca putem exista si maine chiar daca am trecut printr-un moment cumplit de greu in viata noastra; ca examenul de maine, trecut sau nu, ramane doar un simplu examen pentru care ne mai putem acorda inca o sansa daca vrem sa il luam cu adevarat si deci, nu e un capat de tara; daca nu am sti ca nu putem deveni pictori sau sculptori; daca nu am sti ca nu putem scrie cu ambele maini (cei mai multi dintre oameni nu pot face asta, sau doar asa au fost invatati si s-au conformat si s-au obisnuit cu acest fapt), ca nu putem zbura, ca...???

Copiii nu stiu multe dintre aceste NU-uri despre care adultii ii informeaza cu multa atentie si minutiozitate: “nu fugi ca ai sa cazi; nu poti face asta, pentru ca esti prea mic; nu poti sa te urci inca singur in pat etc.”. In general, atentionarile de acest fel sunt bine intentionate, menite sa ii apere pe copii de pericolele de care nu isi dau seama, pe care nu le pot observa sau gandi inca. Dar multe dintre ele nu fac altceva decat sa le limiteze orizontul, gandirea, entuziasmul si curajul. Daca adultii ar reusi sa isi mai selecteze si sa mai reprime din aceste nu-uri, poate ca cei mici ar incepe sa vada lumea cu alti ochi, sa aiba mai mult curaj si, de ce nu, mai multa incredere in ei.

Aveam un coleg in facultate care putea scrie cu ambele maini, era ambidextru. Erau si unele cursuri la care luam notite in nestire si, scriind asa ore in sir, cand ii obosea o mana, schimba pixul in cealalta si continua sa scrie, facand asta intr-un mod foarte firesc. Explicatia lui era cat se poate de simpla: “Daca am doua maini, de ce sa folosesc doar una?!?” Si pe buna dreptate!

Eu sunt una dintre persoanele atent “indrumate” sa deseneze si sa scrie cu mana dreapta, pentru ca asa era “corect” la vremea aceea, ca “nu se scrie cu mana stanga!” De multe ori am avut tendinta sa ma eschivez, sa ma “furisez”, sa folosesc stanga si nu dreapta, asa cum mi se parea mie firesc si usor. Dar in cele din urma am fost nevoita sa cedez si sa ma supun “regulilor”. Am constatat insa pe parcursul vietii, ca oricat m-as stradui, unele lucruri nu le pot face cu mana dreapta. Cum ar fi sa joc biliard sau tenis, sa trag cu arma, sa ridic o greutate, sa deschid o carte etc. Asa ca in cele din urma am ajuns sa ma folosesc si eu de ambele maini, dupa caz. Mana cu care scriem e “controlata” de partea dominanta a creierului, are legatura cu vederea si, precum am spus, chiar si cu educatia. Unele studii efectuate asupra stangacilor care au fost obligati sa scrie cu mana dreapta au scos la iveala ca adaptarea lor in urma acestei impuneri nu a fost de natura sa ii ajute ci din contra, le-a staganat intr-ucatva evolutia.

Daca am privi in urma, in trecutul nostru si am incerca sa adunam laolalta deciziile importante pe care le-am luat in viata noastra de pana acum, probabil am constata ca multe dintre ele ne-au fost putin induse. Influentate de reguli, de ce se “cunoaste” si ne-a fost transmis de catre ceilalti ca fiind posibil sau imposibil. E greu sa faci o curatire a creierului, sa te dezbari de ce acum stii ca nu poti face. Insa nu neaparat imposibil. E nevoie doar de putin curaj, incredere in sine si ceva imaginatie.

Probabil ca oamenii de stiinta, de geniu, isi iau libertatea de a nu lua in seama astfel de oprelisti, de limitari mentale si de aceea reusesc sa descopere si sa inventeze tot felul de lucruri noi.

In cele din urma, limitarile noastre sunt cele pe care le-am acceptat fiecare in parte, care ni s-au potrivit si in care ne-a venit mai usor sa credem. Nu putem da vina doar pe ceilalti, pe faptul ca uneori parintii, ajunsi la limita rabdarii si a intelegerii, nu s-au mai putut abtine si ne-au zis: “Nu esti in stare sa faci lucrul asta!” De ce unii aleg sa ii creada pe parinti in astfel de momente si altii nu? De ce unii se ambitioneaza si fac tot posibilul sa le dovedeasca parintilor si celorlalti ca ei pot face aproape orice. Ca sta in puterea lor si ei decid ce sa aleaga si cum sa fie?

Cred ca asta depinde de fiecare individ in parte, de capacitatea lui de adaptare si intelegere, de acceptare sau nu a unor astfel de limitari.

Cand ai un sef despotic, care iti spune in fiecare zi cat de incompetenta esti, cat de incapabila, dar care te tine totusi pe acel post timp de ani de zile, probabil ca e mult mai indicat sa descoperi care este adevarul decat sa ii cedezi, sa pleci umerii si pleoapele si sa accepti caracterizarea, criticile si denigrarile aduse.

Daca ai un barbat care se arata tot timpul nemultumit de tine, de umileste si te injoseste oricand si oriunde, iti tot spune cat ii esti de inferioara, de incapabila, dar care nu e totusi capabil sa isi gaseasca o alta femeie, ar fi indicat sa incerci a-ti da seama ca nici o alta femeie nu il poate accepta si sa te intrebi de ce tu faci asta.

Cum ar fi daca ai avea suficienta incredere in tine, respect pentru propria-ti persoana si ti-ai spune in fiecare dimineata ca lumea ta incepe si se sfarseste cu tine?!? Daca ai pleca inspre servciu cu fruntea senina, spatele drept, privirea inainte, pregatita sa rezolvi problemele pentru ziua respectiva si te-ai gandi ca de fapt tu esti cea care alegi sa faci munca asta din motive hotarate de tine si nu seful tau?!? Daca ti-ai spune in sinea ta ca de fapt tu esti cea mai frumoasa femeie pentru tine si barbatul pe care ti l-ai ales? Cum ar fi daca...