Cel mai dulce sarut

Sarutul face parte din viata noastra inca de mici. Unii parinti aleg sa ne sarute pe obraz, in crestet, pe frunte, altii isi pecetluiesc dragostea fata de noi sarutandu-ne chiar pe buze. Nu stiu cat de igienic sau sanatos e; fiecare face cum simte si iti creste copiii cum crede de cuviinta ca e mai bine.

Sarutul e si el un fel de comunicare; sau o completare a acesteia. Cert e ca punem in acest gest foarte multe ganduri si sentimente, senzatii si dorinte. Transmitem o multitudine de stari si primim sau nu raspuns asa cum ne dorim. De la sarutul paternal, al rudelor si celor apropiati trecem la saruturile prietenesti, ca mai apoi sa incepem sa visam la sarutul “din dragoste”. La varsta respectiva nu prea stim noi bine nici ce e unul nici ce e cealalta. Dar ne place sa ne imaginam, sa punem in act ceea ce credem ca simtim, ceea ce vedem ca fac ceilalti cand vor sa isi manifeste anumite sentimente.

Poti sa fii la fel de dezamagita de primul sarut cum ai fi de prima “notte d’amore”. Sunt unele lucruri care se invata, altele pe care le ai cu tine, in tine, de la inceputul vietii. Ceea ce dobandesti in timp, prin experienta, poate la inceput sa nu te satisfaca, sa nu te faca fericita si prin asta sa te sustina in a gasi calea sau metoda cea mai buna.

Tin minte ca aveam o matusa care ne saruta pe obraji cu un patos aparte. Saraca femeie, cred ca o uram din cauza gestului astuia, bine intentionat in esenta. Cand ne pupa, parca voia sa ne suga pielea obrajilor; si in urma sarutului ei ramaneam cu saliva si urme rosii pe fata (nu de la ruj, ci de la violenta gestului). Oribil!

Multa vreme nu am inteles ce e cu acele saruturi “imaginare”, pe care pretind ca le fac doua persoane, de obicei feminine, atunci cand se fac ca se saruta pe obraji, si eventual scot un tzoc tzoc cu buzele, care se vrea compensatoriu gestului inexistent de altfel. Fiecare are propriul lui stil de a transmite ceea ce simte sau, si mai adesea, ceea ce nu simte fata de cealalta persoana.

Oricum ar fi, cred ca cei mici, copiii sunt cei mai sinceri atunci cand vine vorba de a-si exprima sentimentele, de a-ti oferi un pupic cum numai ei stiu (si cu care te pot topi intr-o clipita).

Am fost intr-o vizita la niste prieteni care au doua fetite. Sunt destul de diferite una de cealalta, fiecare avand farmecul si frumusetea ei. Cand am ajuns acolo, erau captivate de un joc interactiv pe calculator, asa incat, nevrand sa le distrag sau sa le deranjez, le-am pupat pe crestet, in treacat. Copiii, ca si noi de altfel, sesizeaza orice semn de afectiune, oricat de absorbiti par a fi de o activitate anume. Ulterior ne-am distrat si ne-am jucat impreuna, ne-au cantat si ne-au spus amandoua poezii, am facut poze. Inainte sa plecam, s-au apucat amandoua sa manance o acadea (ma rog, sa linga acolo de zor). Erau suficient de obosite amandoua incat sa nu ne mai conduca pana la iesire. Le-am facut cu mana, insa mama a intrebat-o pe cea mica daca nu vrea sa imi dea un pupic de plecare. A zbughit-o de langa canapea si, in timp ce ma aplecam sa ajung la nivelul ei, a aterizat  direct pe obrazul meu, cu un pupic roz si deosebit de…dulce. E prea mica inca pentru a sti cum se mananca o acadea, asa incat buzele ei erau pline de compozitia aceea dulce si colorata. Simplitatea si sinceritatea gestului au interzis orice fel de manifestare dezaprobativa. Era unul dintre acele gesturi pe care le fac copiii si fata de care nu poti sa ai reactii negative, nu poti sa te impotrivesti sau sa te arati dezustat sau amarit. Pur si simplu ii apreciezi incarcatura afectiva, te bucuri de ce ai primit si zambesti; lucru pe care l-am facut si eu. In definitiv, de ce aveam a ma plange?!? Primisem doar cel mai dulce sarut din toata viata mea de pana acum.

Copiii stiu cam ce sunt ei in stare, cum si cat ii pot controla sau manipula pe adulti. Totodata, sunt capabili sa simta sensibilitatea celorlalti. In general dar si fata de ei, ca indivizi luati separat. Si stiu sa si raspunda in acelasi mod delicat. Se folosesc mai degraba de gesturi decat de cuvinte atunci cand vor sa arate ceea ce simt. Cred ca am putea invata multe de la ei.

Nepotica mea din partea sotului are acum 8 ani. Inca nu vorbesc suficient limba greaca pentru a putea purta o conversatie lejera cu ea. Insa i-am aratat in multe feluri pana acum cat de mult tin la ea. Intr-o vizita la ea acasa, sotul meu o convingea ca absentarea de la scoala (de fapt fuga de un viitor vaccin) nu are cum sa o ajute. Cum stateau ei asa de vorba, langa mine, pe canapea, ea fiind captivata de explicatiile pe care le primea, am simtit-o dintr-odata cum se lipeste de mine. Eu nu faceam parte din conversatia lor; era de 1 : 1. Fara a arata atentie, mi-am continuat convorbirea cu mama ei despre cu totul altceva, dar am apucat-o pe dupa umeri si am sarutat-o pe crestet, incercand astfel sa raspund gestului ei. In timpul asta nu am schimbat nici o privire, nici un cuvant. Temerea ei in fata vaccinului, a injectiei in sine, fusese manifestata mai devreme si fata de mama ei, care insa nu o consolase suficient si probabil ca nu ii oferise suportul de care avea nevoie. Cand “problema” a fost preluata de un barbat, ea totusi a simtit nevoia de o apropiere feminina. Era clar ca nu ii era frica de acea injectie, ci ca avea nevoie pur si simplu sa fie luata in seama si sa se apropie si de mine. Si noi, adultii, ne “ascundem” uneori adevaratele ganduri in spatele unor cuvinte care par sa nici nu aiba legatura cu ceea ce vrem sa spunem de fapt. Ei, copiii, de ce sa nu o faca?!? Mai ales cand maniera in care actioneaza este la fel de subtila ca si a noastra, desi mult mai inocenta.