Am chemat briza sa-mi sopteasca povestea clepsidrei. Fiecare suras al adierii devenea, pe sub pleoape, calatorie spre Soare. Inima deslusea mierea luminii in tonuri de albastru bland in care vasleau vesel picaturi de portocaliu. Le-as fi potrivit intr-un cant, insa linistea nu s-a frant. Inocenta crestelor valuroase se impletea in aleile unui labirint, deschizandu-i vantului culoare inainte si inapoi catre perla lor, Soarele. Pulsatiile interioare s-au daruit bratelor lui Eol si-am dansat asa, rotit, fara sa stiu de Timp. In surdina, faldurile respiratiei nasteau nesfarsirea unei simfonii cu aripi de tacere.
Exista in minte atatea cuvinte care se imbratiseaza sincer in taceri
si nu vor sa se desparta in azi si ieri.
In naturaletea lor, nerostitele sunt cele mai frumoase cuvinte,
purtand recunostinta fata de mister.
Ele adie in priviri si tes comunicarea in navoade doldora de lumina
intre doua ape interioare,
reflectate pe sub gene vioaie.
Imi pare uneori ca, un cuvant, oricat de viu,
infuzeaza trairii o clipa de pustiu
si macina crunt firea nisipului de peretii stravezii.
„Nu te agata de cuvinte. Sunt numai o traducere. Doar stii ca orice cuvant este numai o traducere proasta a originalului. Totul se intampla intr-o limba care nu exista. Si acele cuvinte inexistente sunt cele adevarate.” (Mihail Siskin in „Scrisorar”)
Timpul nu a intarziat niciodata in viata mea
Dortisor
