Peretele fluid al muzicii floydiene

…sau Roger Waters la Bucuresti, asa cum l-am simtit eu.

Zidurile sunt, intr-un final, cuiburi de lumina. Ele se ridica pentru a imbratisa, ulterior, pamantul. Manole nu si-a putut inalta zidul fara a cladi cu propriul suflet. Certitudinea libertatii s-a inaltat pe niste caramizi rosii devenite aripi, din bucuria contrariilor.

     Zidurile respira pretutindeni, iar puterea lor este data de masura vulnerabilitatii individuale. Sensul unui zid este sa se darame, from the inside out. In lumina sinceritatii, caramizile devin casante. Cand un zid nu-si urmeaza firescul destin, el devine rid.

     Piesele ce alcatuiesc The Wall au o forta temporala care te absoarbe in clipa, iar efectele aferente si sonorizarea perfecta caracteristice spectacolului de la Bucuresti au amplificat-o negresit. Fiecare vers isi developa ardent realitatea. Am trait apasarea fiecarei caramizi zidite, senzatia de gol data de perfectiunea glaciala a zidului si lumina eliberarii.

     Roger Waters a purtat, în mod magistral, numeroase masti, articuland un amplu si expresiv joc al contrariilor: copilul speriat, victima, blazatul, opresorul, pacifistul. L-a jucat el pe Pink, pe Roger Keith Syd Barrett sau a fost el insusi si, de fapt, fiecare dintre noi?

     A vrut sa zguduie din temelie ignoranta, atat la nivelul constiintei colective, prin mesajele pacifiste si taioase la adresa oricaror forme exterioare care tind sa ingradeasca libertatea interioara, cat si la nivelul constiintei individuale, prin povestea tesuta fulgerator din umbre menite sa dea o forma luminii din fiecare.

     Roger Waters si-a propus sa ne aminteasca si de impresionanta forta a tacerii. Intermezzo-ul concertului ne-a adus povestile tragice ale celor disparuti pentru pace. Peretele a devenit panza amintirii, pecetea sacra a eternitatii.

     Hey you, open your heart, I’m coming home. Ca sa intrii în casa, bate cu inima, si ti se va deschide. La Vera Lynn, am simtit ca proiectia regasirii era de fapt, realitate. Did anybody else feel the way I did? Apele din ochii celor îndurerati au curs apoi, prin Waters, spre noi… Iar momentul Comfortably numb si-a reflectat acordurile tocmai pe Casa Poporului, prin umbra chitaristului Dave Kilminster care a umplut ferestrele ferecate în somnul responsabilitatii.

     In grandoarea spectacolului sustinut de Roger Waters si de echipa sa am zarit urmele unui ego aproape apasator care involbura undele inimilor prezente, dar am zarit si lumina pulsand progresiv prin firide, pe masura ce franturi din Echoes rasunau aievea, fulgurant. La final, peretele s-a desfacut intr-o imbratisare usoara ca un balon, si-am devenit alt om.

     Cu siguranta ca Waters, cu fiecare concert, mai surpa cate o caramida din zidul sau personal, asa cum numai apele stiu sa patrunda neintelesurile si sa le disipe.

     The Wall inca rasuna in mine, ca un vis. Pe drumul spre casa, in masina, mi-au zgaltait somnul ropote de ploaie și fulgere, in noaptea campiei. Era muzica ce-si facuse cuib in mine, o lumina vie care voia, atunci, sa fie.