Un lucru imi doresc: sa gasesc persoana sau imprejurarea ideala in care sa reusesc sa imi pun in valoarea nevoia mea de munca. Am citit in ultima perioada despre persoane care au reusit si care exceleaza in domeniul lor de activitate. Marele lor noroc a fost ca nu au fost "ingropate". Ca au gasit acei oameni care i-au luat sub aripa lor protectoare stiind exact cum sa le puna in valoare energia, nevoia lor de munca, astfel incat toata lumea sa aiba de castigat. Astfel de persoane au nevoie nu doar sa se dea in spectacol, ci mai ales sa munceasca. Pentru ca au inteles magia muncii. Au inteles ce diferenta e intre un corp antrenat si unul neantrenat. Intre o scena repetata si una nerepetata.
Se pot face multe lucruri cu munca. Inclusiv, vorba aia, se poate face din rahat, bici. Acolo unde am gasit intelegere pentru nevoia mea de munca, au iesit si rezultate. Dar am gasit si cazuri cand nevoia mea imperioasa de munca a fost pusa in seama unei crize de varsta sau, nu stiu, a hormonilor. As vrea sa gasesc mediul in care culisele sa nu ma mai scarbeasca atat de mult. Pe de o parte, vreau sa urc pe scena dar, pe de alta parte, nu mai vreau. Fireste ca vreau sa mai urc pe scena, fireste ca vreau sa ma mai imbat cu licoarea muncii. Dar pe de alta parte… sincer, nu mai stiu. Imi amintesc o replica dintr-un film in care un prieten ii spunea prietenei lui care se schimbase mult din cauza noului ei job: "Nu m-ar deranja nici daca ai dansa la bara stiind ca o faci cu putina integritate". Timpul trece si singura mea spaima e ca pierd din… nemunca. Simt ca mai sunt atatea de facut, atatea de invatat. Chiar daca nu mai intereseaza pe nimeni… excelenta.
Un prieten al meu era intervievat si, printre altele, a fost intrebat de ce nu da la actorie. Raspunsul lui a fost ca anul trecut au iesit nu stiu cati absolventi de actorie… si m-a dat si pe mine exemplu cum ca as fi o absolventa de actorie somera. M-a electrocutat pur si simplu raspunsul lui. Dar era evident ca eticheta era pusa deja, nu aveam cum sa il conving ca nu am trecut prin aceasta institutie ca gasca pe apa, nu aveam cum sa il conving ca in general nu ma inham la o munca doar de dragul unei hartii. Va veni probabil acel moment in care acei patru ani de facultate isi vor arata "coltii".
Inca din anul intai am fost foarte categorica cu toti profesorii mei. Nu voiam sa demonstrez nimanui nimic, si nici nu voiam sa fac facultatea doar de dragul de a o face. Nu aveam timp de pierdut, acesta era adevarul. Eram acolo pentru a afla daca sunt facuta pentru aceasta meserie sau nu. Trebuia sa stiu daca pot face performanta sau nu. Daca nu, trebuia sa plec. Aveam multe de facut cu muzica. Chiar doamnei profesor Adriana Popovici i-am spus foarte clar asta in examen cand m-a facut un pic cu ou si cu otet dupa o prima abordare a unei scene. Era probabil o modalitate de a-mi taia din elan, de a-mi da umilinta necesara pentru a ma face mai organica, mai modelabila. M-a luat cu un ton nedumerit: Ce te tot frasui pe aici ca o mare vedeta? Ca o mare vedeta?! Ca in multe alte cazuri cand am dat dovada de prea multa energie, mi-am cerut scuze. Replica mea a fost foarte scurta si fara nici un pic de suparare. Va rog mult sa imi spuneti adevarul, merita sa mai fac scoala asta sau nu? Pentru ca adevarul era ca nimeni nu reusea sa ma faca sa inteleg ce am de facut. Nimeni nu reusea sa imi explice o scena, nimeni nu reusea sa imi spuna de ce nu e bine. In general nu ma supar si nu imi este rusine cand mi se spune ca nu e bine ce fac, dar trebuie sa imi dai si o explicatie, sa spui cum e bine, nu doar ca nu e bine. Trebuie sa ma faci sa inteleg. Iar doamna profesor Popovici a fost prima care m-a facut sa si inteleg, nu doar s-a multumit sa ma umileasca. A ramas ca a doua zi sa luam scena de la capat pas cu pas.
Abia dupa ce am lucrat cu doamna profesor Adriana Popovici am inteles ca merita sa merg pana la capat cu aceasta facultate. Si simt ca va veni si momentul acela cand va fi limpede pentru toata lumea ca nimic din ceea ce a trecut prin mine, nu a trecut fara sa lase urme. Voi lasa si eu o urma la un moment dat prin acest domeniu. Daca nu cumva acel "bravo" din examen sau acele laude de la clasele de film sau de vorbire au fost doar menite sa ma faca sa nu abandonez si sa ingros si eu randurile somerilor actori. Mi-a placut sa ma arunc, sa lucrez, sa intreb, sa experimentez, sa gresesc, sa o iau de la capat. Pentru ca la varsta mea eram constienta de valoarea informatiei si eram avida sa acumulez cat mai multa si nu sa o fentez cum se intampla cel mai adesea in facultati. De cele mai multe ori integralistii sunt vazuti ca tocilari, dar ei nu sunt decat oameni care constientizeaza valoarea informatiei si vor sa nu le scape nimic pentru ca nu se stie niciodata cand le va fi util sa stie orice poate fi invatat pe parcursul facultatii.
Imi place mult performanta si nu ma dau inapoi de la ceva ce necesita o munca care poate merge spre neomenesc. Doar ca pe oriunde trec, acesti termeni nu par sa mai fie litera de lege. Banul. Banul face legea, iar actorii sunt mult prea speriati de numarul tot mai mare de absolventi care le ameninta locul de munca.
Raman deocamdata pe ceea ce m-a facut cunoscuta: muzica. Ma bucur ca o pot face comestibila mult mai bine cu ceea ce am acumulat in facultate. Si cred ca nu e cazul sa ma mai ambalez cand cineva face afirmatii menite sa ma puna in dezavantaj. Stiu doar ca exista niste oameni care stiu exact ce rost au avut toate pragurile din viata mea. Si daca ei sunt mandri de mine, asta e tot ce conteaza.
foto: Simona Andrei
Apetit de copil
De ziua mea
