Unde ne e maretia?

Am citit in "Puterea prezentului" a lui Eckhart Tolle: "Am fost trezit de ciripitul unei pasari din fata geamului meu. Nu mai auzisem pana atunci un asa sunet.

Aveam inca ochii inchisi si am avut imaginea unui diamant pretios. Da, daca un diamant ar putea scoate un sunet, asa ar suna. Am deschis ochii. Primele raze ale soarelui treceau prin draperii.

Fara sa ma gandesc, am simtit, am stiut ca este infinit mai multa lumina decat ne dam noi seama. Acea lumina blanda filtrata de draperii era iubirea insasi. Ochii mi s-au umplut de lacrimi. M-am ridicat si m-am plimbat prin camera.

Am recunoscut camera si mi-am data seama ca niciodata nu o vazusem cu adevarat pana atunci. Totul era proaspat si pur, ca si cum tocmai ar fi fost creat. Am luat in maini diferite lucruri, un creion, o sticla goala, minunandu-ma de frumusetea si viata care izvorau din ele."

Nu cred ca exista senzatie mai frumoasa decat aceasta, sa simti ca lucrurile care te inconjura tocmai ar fi fost create. Insa, cateodata, parca nici oamenii nu mai sunt vii, daramite lucrurile. Cer prea mult sau nu stiu unde sa caut?

Din pacate in singuratate nu stim sa fim mareti. Din pacate, cand suntem noi cu noi, ne apuca gandurile inutile.

Ce facem noi cu mintea noastra cand suntem singuri si nu trebuie sa ne gandim la nimic? V-ati intrebat vreodata? Asa este: ne gandim la nimicuri...

Simtim nevoia sa fim mareti numai in preajma celorlalti, din dorinta de comparatie?

De parca ar trebui sa ne validam numai in urma unor rationamente ce-i includ si pe ceilalti sau de parca nu "ne prindem" ca traim cu adevarat, ocupati fiind cu supravietuitul.

Iar aici nu ma refer la anii grei "de criza" pe care-i traim acum, ci la toti anii nostri, de pe la varsta de 30 de ani incoace de cand ne-am uitat visele copilariei... Va aduceti aminte, copil fiind, ca puteati ORICE?

Cred ca v-am mai spus ca cel mai frumos feedback primit dupa un curs a fost cel primit in vara, cand cineva a afirmat” ‘Cand este vorba despre tine, cum sa nu te intereseze?

Cum sa nu participi cu minte, trup si suflet?’ Iar eu vin acum si va intreb pe voi: cand a fost vorba despre voi in viata voastra?

Nu despre ceilalti – copii, parteneri, colegi etc. – ci despre TINE? Azi, cand a fost vorba despre tine si numai despre tine?

S-ar parea ca asa ne e dat sa traim... ca nu stim, romani fiind, sa fim mareti! Ganditi-va numai ca noi, de-a lungul timpului, nu am scos la iveala invataturi celebre... Zicalele noastre nu-s marete de loc: "prost sa fii, noroc sa ai", "capul plecat, sabia nu-l taie" si altele de genul asta.

De mult n-am mai urcat pe podium, de mult nu ne-a mai bucurat un campionat extern de fotbal (asta e, sunt microbista si nu ma pot abtine:), de mult n-am mai auzit lucruri extraordinare despre noi, romanii! Sunt sigura insa, ca ele se intampla, dar suntem prea obositi sa le mai observam?

Asadar, unde ne e maretia? Si cand ati fost mareti in adevaratul sens al cuvantului?

Eu am observat ca raspunzand intrebarilor, tuturor intrebarilor pe care le primesc sau le citesc (mai putin cele care incep cu "de ce"?) chiar si celor mai stupide intrebari, mai pun o piesa in puzzle-ul vietii mele iar partea aceea de "nu stiu ca nu stiu" se mai micsoreaza.

TU ai vrea sa raspunzi intrebarii din titlu?