Ma uitam deunazi ce forfota era in hipermarketuri la rechizite scolare. Simteam aerul acelea specific inceputului de septembrie in care toata lumea, copil, mama, tata, bunici, vecini, matusi se pregatesc sa inceapa scoala.
Mai tineti minte cum a fost prima zi de gradinita? Sau de scoala? Poate au trecut multi ani de atunci, dar cu siguranta emotia a ramas.
Nu numai copilul incepe scoala, nu numai el are emotii si se pregateste de la ghiozdan pana la sacoul calcat la dunga, ci impreuna cu el si parintii incep din nou scoala.
Este un drum pe care l-au parcurs o data, demult si care incepe iar. De data aceasta din umbra, cu grija pentru ce va fi, cu asteptari sa fie bine, cu dorinte ca copilul sa fie cel mai bun, cu temeri ca vor fi probleme.
Era parca mai simplu cand ne aflam noi in banca si aveam de rezolvat o problema la matematica sau cand ne bateam capul cu teme acasa. Cand ne scotea la lectie sau aveam lucrare de control. Atunci eram acolo si faceam mai bine sau mai rau dupa cum ne taia capul.
Dar acum? Cum putem sti ce face copilul nostru, daca se descurca, daca stie sa raspunda, daca ii e greu sau ii e teama? Ce putem face daca plange si nu mai vrea, daca sufera si nu se poate adapta, daca ii e dor de noi si nu suntem acolo?
Cum putem fi si noi la scoala daca am fost deja la randul nostru? Oare nu e randul lui acum?
O mamica imi spunea: "abia astept sa faca limba franceza. Mi-am luat si eu un caiet si voi invata cot la cot cu fetita mea." Un tatic completa: "nu am mai facut colaje din plastilina de nu mai stiu cand. Dar acum le facem impreuna, are teme si il ajut. Parca ma simt din nou copil."
Pe de alta parte, constatam ca scoala nu mai este asa cum era a noastra. Copiii sunt altii, cerintele sunt noi, cunostintele sunt prea multe si diverse, parca si pozele sunt altele. Si unele nu le mai stim. Chiar nu le mai stim.
Cum il putem ajuta atunci?
Putem fi alaturi de el, in prima zile si in cele ce vor urma. Nu fizic, ocupand un loc in banca langa el, ci oferandu-i sustinere, incredere, curaj si libertate. Libertatea de a descoperi singur noile experiente, de a-si verbaliza trairile, de a ne povesti cat este de incantat, speriat, fericit, multumit, furios sau dezamagit.
Putem fi alaturi de el fara a-l incarca de prejudecata ca nu se va descurca, ca scoala este foarte grea, ca nimic nu va mai fi la fel si ca s-a terminat cu joaca. Scoala este o etapa noua. Care insa nu se rupe de celelalte, ci le continua. Pentru parinti si pentru copil.
Femeie de cariera sau cariera de mama?
Lumea ca o joaca
