Plimbare prin nefericire

Cred ca nu trecuse nicio luna de cand nascusem si ma gandeam cu groaza..., da, cu groaza ca trebuie sa incep sa ies la plimbare cu caruciorul pe strazile din cartier. Locuiesc de peste 10 ani in Drumul Taberei, un cartier care imi place inca, dar care, asa cum il vedeam inainte, mi se parea extraordinar. Spun inainte pentru ca, asa cum sunt multi altii, vedeam lumea din masina personala. Zece ani de zile nu am circulat decat cu masina mea, nu mai stiam ce inseamna autobuz, metrou nici atat... iar lumea de pe strada aproape ca ma speria. Stiu ca pentru unii ar parea absolut exagerat, insa zece ani de izolare ma transformasera practic intr-un handicapat cu ceva tendinte antisociale.

A venit si ziua in care am luat bebelusul, am luat caruciorul si am plecat pe strazi cu un gol in stomac. In mod straniu, a mers mai bine decat ma asteptasem... Drumul meu trece invariabil prin fata pietei Moghioros. Am observat, intr-un fel cu uimire ca timpul statuse cumva in loc... aceleasi trotuare, ceva borduri  schimbate (greu de urcat si coborat cu caruciorul, mai ales cand n-ai experienta), praf si... lume. O lume pe care ar trebui sa vina s-o vada de aproape, fata in fata si cei care ne conduc de ani si ani la rand. Sunt oameni gri, oameni imbracati prost, oameni nervosi, oameni flamanzi, tarani care isi asteapta cu speranta cumparatorii tot mai putini. Sentimentul meu a fost unul amestecat. Ieseam in fiecare zi pe strada cu bebe la plimbare, incepuse sa-mi placa, dar pe de alta parte fiecare plimbare ma intrista intr-un fel atat de adanc incat aveam cateodata senzatia ca o sa ma sufoc de revolta si durere. Si, credeti-ma, dupa zece ani de stiri, am cam vazut tot sau cel putin asa credeam. Insa vazusem totul de la distanta, la televizor.

Contactul direct si aproape zilnic cu un baietel lasat de mama lui cu mielul Vasilica in asteptarea doritorilor de noroc, batrana cu incaltari uzate si cu doua numere mai mari de langa farmacie care asteapta tacuta s-o observe cineva, vanzatorul de argint cu taraba lui care, desi a vazut ca nu am intentia sa cumpar, ma abordeaza mereu cu replica - modele frumoase, “doamna, preturi bune...”, apoi tanarul in scaun cu rotile alaturi de mama lui... ii dau mereu ceva si desi e handicapat se bucura intr-un fel dureros atunci cand ma vede cu caruciorul venind spre el. Nu mai vorbesc de batraneii care isi vand bibelourile, margele si ceasurile pe o bucata de hartie asezata in praful trotuarului. Lumea vazuta zi de zi de aproape e socanta pentru cei care se izoleaza in masini si vad oamenii doar in hipermarketuri, in mall sau in vreun restaurant. Pe strada sunt altfel de oameni, oameni care nu isi fac niciodata cumparaturile in hypermarket, care nu isi vor lua niciodata haine din mall si care probabil ca nu vor manca niciodata intr-un restaurant. Ar trebui, cei care faceti ca mine si circulati doar cu masina, sa iesiti macar din cand in cand la o plimbare pe jos prin cartier... sentimentul pe care il veti avea e greu de descris. Iar neputinta de a-l ajuta pe baiatul cu Vasilica, pe batrana cu incaltari prea mari sau pe baiatul in scaun cu rotile este apasatoare... .nu vreau sa par vreun suflet nobil care se da impresionat de nenorocirea altora. Tot ce vreau sa spun este ca ar trebui sa fim mereu atenti la cei din jur, chiar daca fiecare le avem pe ale noastre si daca nu-i putem ajuta pe cei din jur, macar sa nu-i ignoram si sa ne facem ca nu exista... pentru ca ei vor fi acolo si la urmatoarea plimbare.