Vorbesc aici despre un baietel de nici un an si jumatate, care se zbate din septembrie anul trecut sa ajunga la tratament undeva in strainatate. Ganditi-va ca nu e decat o bucatica de om, venit pe lume sanatos si accidentat grav de un domn posesor de BMW , cu ceva relatii prin Iasi si dotat cu multa nesimtire... Copilul acesta a fost supus la nu mai stiu cate tomografii, electroencefalograme, controale peste controale, anestezii etc etc. Pe langa faptul ca la aproape un an si 2 luni nu sta in fundulet si nu se poate ridica, si-a pierdut si vederea.
Lumea lui inseamna sunete, atingeri, mangaierile parintilor si durerea repetata a injectiilor administrate zilnic. Va imaginati cam cum arata manutele si piciorusele unui bebelus care face zilnic injectii de luni si luni de zile? Nu vreau acum sa ma gandesc la suferinta parintilor, dar nu pot sa nu fiu marcata de suferinta prin care trece un suflet abia venit in lumea asta rea, indiferenta si prea grabita sa mai plece urechea la suferintele altora.
In fond fiecare avem propriile suferinte… insa chiar si asa, nu putem ignora ce se intampla in jurul nostru… Paradoxul face ca legislatia de la noi sa-i refuze dreptul la tratament in strainatate pe motiv ca in Ministerul Sanatatii nu exista o comisie pentru recuperare vizuala (de asta are nevoie bebelusul... printre altele).
Comisia de neurologie si-a dat acordul ca baietelul sa plece, la fel a facut si cea de neurochirurgie... in schimb cea de oftalmologie tergiverseaza lucrurile, iar o doamna doctor ( somitate in domeniu) le-a spus parintilor ca "daca baiatul se face bine in afara, eu va dau banii inapoi". Atitudine profesionista, nu-i asa? Asta e sistemul la noi...
Parintii se zbat si s-au zbatut de luni de zile pentru puiul lor si sunt sigura ca pana la urma vor reusi sa-l duca acolo unde medicii sunt gata sa-l ajute sau macar sa faca tot ce tine de ei... aici e prea multa indiferenta, sunt prea multe viduri in legislatie... astepti cu lunile un raspuns de la minister in conditiile in care pentru acest copil fiecare zi conteaza si fiecare zi nu e altceva decat un vesnic sir de injectii, medicamente administrate cu forta…
Cautati-l pe net, il cheama Robert Ionut Voicu, a luat nota 10 la nastere si pentru ca a fost atat de puternic soarta a vrut sa-l incerce inca de la inceput, chiar daca el nu e decat un bebelus. Poate intr-o zi va vedea din nou si atunci, cred eu, ar trebui sa se duca si sa-i priveasca drept in ochi pe toti cei care habar n-au sa faca legi, pe cei care nici nu i-au citit dosarul cu atentie dar i l-au respins, pe cei care l-au tratat cu indiferenta sau doar ca pe un alt caz medical complicat.
Si tot el ar trebui sa-i priveasca in ochi pe cei care i-au fost alaturi si care nu si-au pierdut nicio clipa speranta ca el se va face bine si sa le zambeasca triumfator... pentru ca asta asteptam de la un bebelus... sa zambeasca… sa zambeasca asa cum doar bebelusii pot s-o faca...
Femeie la volan
Viata de femeie...
