Copil intr-o lume murdara

Stau si ma intreb din ce in ce mai des daca si alti parinti, cu copii mici ca mine au aceleasi ganduri si temeri sau sunt eu ca de obicei, pesimista, negativista, prapastioasa? Ma tot uit in jurul meu si stau si ma gandesc  ce o sa se intample cu cei care, la fel ca baietelul meu, invata acum primele cuvinte, fac primii pasi in lume? Ce le ofera lor lumea in care au aparut adusi de parinti din ce in ce mai stresati, din ce in ce mai obositi si mai apasati de griji? Nu mai vorbesc de faptul ca parca toti sunt cu un pas inaintea noastra, a parintilor si ca par (sau poate, chiar sunt) mai inteligenti decat ne-am fi asteptat noi vreodata. Sunt copii care s-au nascut in vremuri tulburi, in care valorile se rastoarna permanent, in care tot ce am invatat noi cand eram copii nu mai e valabil, nu mai conteaza.

Sunt copii care cresc intr-un aer in care toate concentratiile de substante toxice sunt depasite, sunt copii care sunt plimbati pe strazi si bulevarde in fum de esapament, zgomot de motocicleta, printre caini sarmani si bolnavi, printre cersetori si trecatori grabiti. Iar situatia, cel putin aici la noi, nu numai ca nu da semne de imbunatatire, dar nici n-ar avea cum sa se imbunatateasca vreodata.  Apoi vor creste si se vor duce la gradinita si la scoala - o scoala care le ofera din ce in ce mai putin, in care incidentele sunt atat de frecvente, o scoala din care profesorii adevarati dispar in fiecare an si sunt inlocuiti de dascali care reusesc cu greu sa ia un 6 la titularizare. Dar, in aceeasi scoala vor invata din pacate de la ceilalti, ca nu prea conteaza ce note ai, cat de mult citesti, ce vrei sa fii cand o sa cresti mare. Nu, vor invata ca e important sa ai ultimul tip de mobil cu nu stiu ce superfunctii si touchscreen, ca e important ca mama si tata sa te aduca la scoala cu nu stiu ce super 4x4, ca trebuie sa povestesti ce vacante ai facut cu familia prin tari straine si ca te imbraci doar de fite din cine stie ce mall. Asa pare sa fie acum situatia.

Ma duc in parc cu bebe unde, fara sa vreau ascult discutiile copiilor mai mari, copii de scoala, totul se invarte in jurul bicicletelor (care e posesorul celei mai scumpe), in jurul telefoanelor si al hainelor. Stau si ma uit la ei si ma gandesc ca sunt doar copii, dar au deja orgolii stupide de oameni mari care vor sa epateze prin ce-si cumpara, nu prin ce au in cap. Mi-aduc aminte de copilaria mea, de faptul ca nu imi puneam problema cu ce ma imbrac la scoala, ca nu conta unde ma duceam in vacanta si ca ii invidiam pe cei care mergeau vara la tara (eu nu aveam "tara", nu aveam bunici in afara Bucurestiului) Cine l-ar mai invidia azi pe un coleg doar pentru ca acesta si-ar face vacanta de vara la tara?!?  De aici, toate gandurile pesimiste. Ma tot intreb daca voi fi in stare sa ii imprim copilului niste valori pe care eu le consider importante sau el va creste in functie de ce ii vor dicta colegii, societatea? Cine va castiga? Eu sau lumea care ne inconjoara? E greu de spus dar si mai greu de trait cu gandul ca parca mergem anapoda, intr-o directie gresita, in care valoarea nu inseamna decat bani si-atat! Sper, doar, ca lucrurile sa revina oarecum pe un fagas normal, dar asta depinde doar de noi, adultii, care suntem oricum prea obositi si prea stresati ca sa ne mai dorim sa schimbam ceva. Ar trebui s-o facem poate de dragul nostru si al copiilor pe care i-am adus pe lume.