O mama buna

Chiar, de ce are nevoie o femeie pentru a fi o mama buna? E indeajuns sa isi hraneasca pruncii, sa ii spele, sa ii imbrace, sa ii culce, sa aiba grija de ei cand sunt bolnavi? Ar mai fi nevoie sa ii si iubeasca, chair daca cele enumerate inainte arata cumva lucrul asta. Sa ii iubesca pe copii…adica sa ii mangaie, sa ii aline, sa ii stranga in brate, sa ii sarute, sa fie intelegatoare si atenta cu ei, sa aiba vorbe bune, sfaturi, incurajari, sa ii sustina cand au nevoie etc. Si? Daca lipseste unul din “amanuntele” enumerate inseamna ca nu mai e o mama buna?

Cele mai multe dintre femei fac toate astea aproape din instinct. Nu le invata nimeni (mai mult sau mai putin), nu le iau ca pe o obligatie. Vin pur si simplu; cresc in ele incepand cu momentul conceptiei si apoi, al nasterii. Sunt implicite cumva.

Daca nu iti faci griji pentru copilul tau, inseamna ca nu esti o mama buna. Sau ca nu il iubesti indeajuns. Sa nu te preocupe educatia lui, pritenii pe care si-i face, locurile pe unde se duce, oamenii cu care umbla, preocuparile pe care le are, cam tot asta ar putea sa indice.

Am vazut destule cazuri de femei care si-au abandonat copilul imediat dupa nastere. L-au dat spre adoptie, simtind ca nu pot face fata, ca sunt prea tinere si neajutorate ele insele. Dupa care si-au urmat cursul vietii. Fie ca au regretat decizia luata in tinerete, fie ca si-au facut reprosuri, viata celor doi a mers mai departe, fiecare pe drumul lui.

Sa judeci din afara o astfel de mama, o atare decizie, pare inutil si neavenit. Nu poti sti ce e in mintea si in sufletului unei femei care ajunge sa ia o astfel de hotarare. Nu ii poate fi usor nici atunci si nici mai tarziu. Si sincer, nu cred ca ar vrea nimeni sa fie intr-o asemenea pozitie.

Este foarte posibil ca daca si-ar fi pastrat copilul, amandoi sa fi avut o viata plina de neajunsuri si suferinte. Sa fie impreuna, dar nefericiti. Fie ca acel copil a nimerit sau nu intr-o familie buna, ca a avut o viata “normala”, i-ar fi fost oare mai bine alaturi de o mama nepregatita? Care sa nu stie si sa nu aiba grija de el? Care sa il neglijeze si sa ii confere o viata plina de durere?

Unii oameni de stiinta ar fi inclinati sa spuna ca da. Copiii care au trait astfel de experiente, nu pot decat sa viseze cum ar fi fost in cealalta situatie.

Unele femei isi dau seama ca nu pot face fata in rolul de mama, asa ca nu si-i asuma. Nu pe deplin. Sau oricum, nu atunci.

Desigur, un copil nu are cum intelege lucrul asta. Nici cand e mic si nici mai tarziu, cand va creste. Lui i se pare o nedreptate si, chiar poate considera ca s-a intamplat asa din vina lui. Dar copiii nu cer sa fie adusi pe lume. Sau, cel putin asa stim noi.

Mama buna, mama rea. Este un clivaj pe care copilul il face inca de foarte devreme in viata lui. Mama este buna cand il alapteaza, il tine in brate, ii ofera caldura ei, mangaierea si glasul ei. Devine mama rea cand nu mai raspunde nevoilor copilului (hic et nunc!), cand nu i se mai ofera, cand si cum vrea el. Lui poate sa ii fie in continuare foame, sau sa aiba senzatia de foame, dar ea sa ii opreasca alaptarea, considerand ca a mancat suficient. Cam asta ar fi primul pas.

Mama poate face oricate eforturi, niciodata nu vor fi indeajuns. Intotdeauna vor fi si momente in care va face o greseala, va uita ceva, nu va acorda suficienta atentie sau dragoste. Dar ea e mereu acolo. Si chiar daca lucrul asta pare nu a fi suficient pentru copil, faptul ca ea e cea care i-a dat viata conteaza cel mai mult.