Am putea spune ca este un punct de vedere logic la o persoana care nu are bani si multe datorii. Este o prima impresie creata pe baza unui punct de vedere din realitate. In acest punct de vedere consideram ca banii sunt un element de realitate iar pacientul reuseste sa vada lucrurile din acest punct de vedere. Putem sa vedem si astfel pentru ca situatia sa in care prietenii, rudele, apropiatii vin spre el si ii cer sa plateasca datoriile sunt astfel de momente de realitate. Dar reactia jucatorului este sa nege datoria printr-o amanare si de multe ori prin seductie, apeland la intelegerea creditorului, la relatia stransa si de durata pe care o au.
Totusi ramane si acest aspect privind realitatea curenta. Aceste punct de vedere bazate pe realitate sunt rare in patologia jocului de noroc si deseori generate de momente de spaima, de abandon sau de tentative sincere de vindecare.
Ceea ce se aude in aceasta grija pentru costul sedintei este mai mult – oare nu este prea scump pentru mine? Aceasta traducere este insa mai apropiata pentru ca o psihoterapie ar fi pentru el. Am putea-o intelege: "este prea pretios sa-mi acord un timp deoarece eu nu il merit".
Prea scump ar trebui sa fim de acord ca in aceasta patologie in care nu exista limite, "prea" nu exista. Adica, in primul rand ar presupune ca el merita sa isi acorde lui un timp si, mai ales, niste bani. Acest comportament este opusul a ceea ce face de fiecare data cand joaca – sa dea altora niste bani si sa nu-i tina pentru el. Din moment ce ii da inseamna ca nu sunt pentru el ci, ducand la extrem, sa scape de ei. Aceasta situatie ar fi una usoara si usor acceptabila din punct de vedere social – o persoana care nu suporta sa aiba bani si care prefera sa ii ofere altora ar fi chiar o persoana simpatica multora altora.
Asadar am putea conveni ca jucatorul nu este convins ca are voie sa faca ceva pentru el. Chiar faptul de a suna este de cele mai multe ori pentru altii. El vrea sa inceapa o psihoterapie pentru ca altii ar vrea lucrul acesta – ca el sa mearga acolo. Asadar intreaga constructie este facuta pentru altii, respectand acest principiu – tot ceea ce am este pentru celalalt. As putea atunci considera ca daca un jucator ar incepe o psihoterapie ar face-o pentru terapeut. Din punctul meu de vedere cred ca legatura familiala este cea care poate sa intervina cu adevarat in terapia jucatorului care face lucruri pentru ca ceilalti vor astfel ca prezenta rudelor in terapie devine o necesitate.
Mai exista in acest comportament de multe ori si o speranta – daca e prea scump, nu imi pot permite. De multe ori ambivalenta specifica inceputului terapiei in care o parte vrea si o alta nu vrea se concretizeaza in tentativa esuata de a incepe ceva. Interesul pentru costul sedintei, de astfel logic, isi gaseste expresia in incercarea de a preveni un cost prea ridicat intreband de la inceput daca nu e prea scump. Speranta acestei situatii este ca da, e prea mult.
In general, oamenii care depasesc aceasta situatie nu isi pun problema si discutam despre costuri la prima intrevedere. Dar sunt si persoane care insista de la telefon sa afle exact cat costa si fantasma este ca pretul e prea mare. Iar daca e prea mic atunci nu merita sa se duca. Aceasta anxietate a costurilor este in fapt referitoare la inceputul terapiei si la ceea ce reprezinta ea pentru pacient.
In cazul jucatorului, aceasta situatie a atentiei privind costurile de la inceputul inceputurilor este expresia depresiei. El nu merita terapia pentru el. Oricare ar fi pretul ei, acesta e prea mare pentru ca ar presupune ca exista cineva care ii atentie si nu-l abandoneaza iar lucrul acesta este in-credibil (cu cratima). Iar faptul ca un pacient reuseste sa depaseasca aceasta problema este 25% dintr-o terapie reusita care se axeaza pe o prima interventie.
Stan si Bran
Ganduri de la un telefon
