Incaleca pe o sa si spune-ne povestea ta 3

Pe adresa [email protected] au fost trimise urmatoarele povesti la concursul organizat de Feminis.ro si Veloteca. Trimite-ne si tu povestea ta despre biciclete!

Pentru concursul:  Incaleca pe o sa si spune-ne povestea ta

Elena Zuriela- Bicicletele mele

Am ales acest titlu pentru povestioara, deoarece bicicletele mi-au adus multe bucurii, in anumite momente ale vietii, desi nici una nu a fost a mea. Amintirile dau buzna, se invalmasesc, revin proaspete, in minte, din locul unde s-au cuibarit de ani buni, din suflet.

M-am nascut intr-un orasel linistit, in inima Ardealului. Locuiam cu chirie, intr-un apartament micut, cu parintii, bunica si sora mai mare. Babi, cum ii spuneam bunicii, m-a invatat multe lucruri bune si frumoase, pe care le mai stiu si astazi; Dumnezeu s-o odihneasca in locul minunat , in care merita sa ajunga, pentru ca era cea mai blanda, frumoasa si inteleapta fiinta.

De mica eram o strengarita, sa nu zic dracusor, care avea tovarasi de joaca doar baieti, deoarece toti locuiam in acelasi imobil, un "casoi" mare, cu doua etaje, al carui proprietari fusesera bunicii lui Adi si Tavi, prietenii mei cei mai buni. Cum familia lor era instarita, aveau cele mai frumoase jucarii din lume, chiar si aparat de proiectie pentru diafilme (cati isi mai amintesc de asa ceva?), masa de ping-pong, trotinete, biciclete, ultimul racnet de atunci.

Eu aveam doar cateva papusele si vasute de jucarie, dar nu ma tentau, nu aveam timp pentru ele, eram permanent impreuna cu Adi si Tavi, beneficiind de "comorile" lor.
Intr-una din zilele vacantei de vara, dupa ce terminasem cu brio clasa intai, pe cand ne aflam in parculetul (de fapt, o alee lunga, marginita de copaci umbrosi, banci, iarba, ce ducea aproape de centrul orasului) in care majoritatea copiilor isi "faceau veacul", Adi se chinuia sa invete sa mearga pe o bicicleta faina, cu roti groase, de cauciuc si aparatori ce straluceau de-ti luau ochii, secondat atent de tatal sau, ce topaia pe langa el, tinandu-l de sa, sa nu care cumva sa se loveasca odorasul. Ii pandeam atenta si cand am vazut ca iau o pauza, indrazneata cum eram, l-am rugat pe d-l. Boetger sa-mi dea si mie putin bicicleta.
- Chiar stii sa mergi cu ea ?
- Bineinteles, i-am raspuns, desi era o minciuna gogonata, nu stiam nici eu daca pot sau nu.
Cand am pus piciorul pe pedala, inima imi era cat un purice, dar Ingerasul meu cred ca m-a ghidat si pe-aci ti-e drumul, am tasnit pe langa baieti si tatal lor, care ma priveau admirativ, cum stateam asa, tantosa , in sa, fara sa cad.
Acesta a fost inceputul, iar de atunci, ori de cate ori ieseam toti trei in parc, nu scapau de mine, pana nu faceam macar o tura. Am devenit as si am castigat multe concursuri de 1 Iunie, cu biciclete de imprumut.

Apoi, cand mergeam cu parintii in concediu, la Iasi, la bunica paterna,, tata ma ducea aproape zilnic la un Centru de inchirieri biciclete si eram foarte fericita, pedaland de zor, pe aleile din jurul Palatului Culturii.

Adolescenta fiind, duminicile mi le petreceam impreuna cu Ani, buna mea prietena, pe bicicletele parintilor ei, facand curse de cativa kilometri, pe soseaua asfaltata ce ducea spre diferite localitati din apropierea oraselului nostru. Eram "specialiste", mergeam si fara maini, cu viteza mare, noroc ca nu preau erau inca multe masini, asa, ca astazi. Carutele cu cai erau la putere si bicicletele.
Doamne, ce bine, ce libere ne simteam, nimeni nu mai era ca noi! Doar aripile ne lipseau, sa zburam sus, tot mai sus, asemeni pescarusului Livingstone.
Anii au trecut, m-am mutat la Iasi, cu ai mei, tata, iesean get-beget, zicea ca doar in orasul culturii putem urma, sora mea si eu, scoli bune.

Cand mi-a venit vremea....m-am maritat, m-a harazit Dumnezeu cu un baiat si o fata, care... au biciclete, acum sunt la casele lor, au copii si le-au luat si lor biciclete. Ma bucur mult ca isi pot petrece in mod placut si sanatos timpul liber.
Dupa plecarea copiilor am vandut apartamentul din oras, am cumparat o casuta intr-un satuc, sa fim mai aproape de natura, intre flori, pomi, iarba, catei, pisici, respirand aer curat, invaluiti de pace si liniste.

Acum mi-ar prinde bine o bicicleta, sa fac miscare, sa retraiesc momentele copilariei si adolescentei, chiar daca pietroaiele de pe ulite sunt cu nemiluita, iar cand nu esti atent, una-doua te poti intoarce cu roatele in sus.

La tara, dupa ce se sfarsesc treburile in casa si pe afara, pe inserat, plimbarea cu bicicleta, sub privirile iscoditoare ale matusilor si unchesilor, care stau pe lavitele din fata portilor, poate inlocui cu succes orice sesiune de shopping. E mai sanatoasa atat din punct de vedere fizic, cat si financiar.
Ce daca te alegi cu niste comentarii malitioase ale satenilor: "Ia uite-o si pe asta, se vantura pe aici, pe bicicleta, la varsta ei, n-are treaba acasa?" Dar cui ii pasa?

Poate ca odata cu intrarea in Anul Iepurelui de Metal (si eu sunt "iepuras", intr-o vesnica miscare), imi va merge mai bine, mi se vor indeplini dorintele, printre care se afla si cea legata de a avea o bicicleta a mea, pentru ca ma gandesc cu dragoste si jind la una, de prea multa vreme, de cand eram o gaza de fetita nazbatioasa, vesela si increzatoare in viata.