Incaleca pe o sa si spune-ne povestea ta 4

Pe adresa [email protected] au fost trimise urmatoarele povesti la concursul organizat de Feminis.ro si Veloteca. Trimite-ne si tu povestea ta despre biciclete!

 Pentru concursul:  Incaleca pe o sa si spune-ne povestea ta

Chiornita Sebastian- Lantul Slabiciunii

Atunci cand plamanii si pulpele noastre erau cat de cat pregatite de drum mai lung, in zilele de vara, planuiam o iesire la un strand adevarat, un lac aflat la cam 15-16 kilometri departare, poate ceva mai mult.

Pregatirea cuprindea, in special, montarea unor bucati de scandura pe portbagaj, pentru ocupantul din spate – denumit “copilot” – si a unei bucati de coada de matura, pe post de ghidon fals, de care acesta se tinea in timpul croazierei. Restul, cum ar fi apa, mancare si paturi, se aranjau intr-o ordine absolut aleatoare, dictata de inspiratia proprietarului de bicicleta. La prima mea tura de “copilot” am ajuns asa de zdruncinat ca nici n-am intrat in apa o ora buna, ca sa-mi adun mintile ravasite de drum.

Cand am ajuns sa merg singur pe roti n-am avut de luat decat un bidon mare de apa si o plasa de merinde cumparate si pregatite de cu seara – salam taiat rondele, ardei, ceapa, paine si castraveti proaspeti. Oricum, ziceam eu, de data asta am noroc, nu duc nimic “in viu” ca sa mai am si grija altuia.

Si plecaram ca din pusca, pentru ca peste o juma’ de ora sa ne oprim pe la marginea orasului, pentru regrupare. Atunci, cei mai mari ne spusera ca vor sa traga mai tare ca sa prinda loc bun, la mal, ca acum suntem pe cont propriu si la cam dupa 6 kilometri distanta sa facem stanga, in sus pe deal, apoi la vale doua minute si gata, dam de lac. Ei, teoria ca teoria, da’ practica ne omoara. Si nu mersem noi prea mult la deal ca – zdrang! – lantul meu se rupse si ramasei fara tractiune. Acu’, nu ma lasa sufletul sa-i opresc si pe ceilalti, asa ca le-am facut semn sa se duca, c-oi gasi eu drumul.

M-am dat jos si am evaluat defectiunea: grava, grava de tot, lantul rupt, adica boltul iesit si zaua indoita. Merg pret de doua minute pana ajung la un refugiu ce se arata mai in fata, ca pe marginea drumului oricum nu puteam face nimic. Scot din tasca toate sarmele din dotare si un patent, si incerc sa indrept zaua ca sa aduc boltul la pozitie…macar sa fac bicicleta ca sa ajung acasa, la vale, ca pentru strand trebuia sa mai si urc.

Nici nu stiu cat a trecut, judecand dupa soare tovarasii mei probabil ca faceau prima baie…Oricum nu puteam face mare lucru doar cu patentul si am inceput sa caut cu ochii o piatra mai mare pe post de nicovala, cand iata ca opreste in refugiu un neamt din RDG cu un Wartburg mirosind a radiator incins, tractand o remorca mica, acoperita cu o prelata kaki. Eu – nadusit si-n albul ochilor, cu mainile negre, cautam piatra fericirii.

Se duse soferul in spatele unui sir de boscheti spre a-si elibera vezica, urmat de alti cei cativa membri ai familiei, apoi incepura, toti, sa-si dezmorteasca picioarele si sa-si paseze unul altuia o sticla de apa. Deodata, iata ca vine la mine soferul masinii, patriarhul familiei, se uita si-ncepe a-mi pune intrebari intr-o limba straina, da’ straina rau de tot. Eu stiam ceva engleza, da ce-ar putea sa vrea asta de la mine? Ca un copil cuminte, nu intru in vorba cu strainii, decat daca-i cunosc. Ma rog, daca ar fi fost sa-i spun, ceva, ar fi fost ceva de genul: cain lant, nene! Vezi? Rupt, caput! Uitandu-se la bicicleta si sarmele din mana mea, se lamuri pe data si spune ceva usor de inteles: “Moment !”

Pleaca omul si ridica prelata remorcii, unde printre corturi, ligheane, oale si alte coclenderi, se vedea o bicicleta plianta si niscava cutii de tabla cu etichete de ceai…si-ncepe omul a le deschide, una cate una, pana cand vine cu un soi de spargator de nuci cu ghivent, un ciocan, o surubelnita mare si o bucata patrata de fier cu urme de intensa folosir.
Neamtu’ – ca neamtu’ – ma impinse usurel in semn ca de-acum a preluat conducerea si din doua-trei miscari, lantul e din nou integru si pus la locul lui.

Acu, ce puteam sa-i spun decat “danke”, dar cuvantul asta, printre putinele in germana, le-am invatat ceva mai tarziu, cu greu…si dau sa-i strang mana, tovaraseste, da’ era neagra de vaselina si plina de praful drumului. Si iara spuse “Moment !”, pleaca cu sculele si vine cu un tub care parea de pasta de dinti, imi lua o mana si-mi puse in ea un snur de pasta galbuie, isi puse si lui o portie si-ncepu sa-si frece mainile intre ele, facandu-mi semn din cap ca sa fac la fel. Pasta aia era un fel de adeziv bine mirositor care in contact cu murdaria, o acumula si dupa cateva miscari mainile se curatau ca prin farmec…Neamtu’, domn pana la capat a retinut ca am vrut sa-i dau mana, si mi-o intinse pe-a lui, domn pana la capat.
Apoi, fiecare si-a vazut de drum – eu la strand, el – cine stie?

Desigur, ca intotdeauna lantul se rupe la veriga cea mai slaba, dar acolo unde a reparat-o neamtu’, nu cred ca s-a mai rupt!